Am avut în copilărie un vis ciudat, care poate fi un bun exemplu de
funcţionare a inconştientului sau altor instanţe ale psihicului uman.
În general, în copilărie, nopţile mele erau tare dulci, fiindcă dimineaţa
nu îmi aminteam niciodată visele. Bunica mă întreba ce am visat şi eu spuneam mereu NIMIC. Şi aproape că nu
mă înţelegea, poate uitase că fusese şi ea copil, sau poate avusese altfel de
copilărie. Eu trăiam o copilărie foarte fericită, aproape fără probleme.
Apoi într-o noapte, poate pe la 10 ani, am visat un vis ciudat şi obositor.
Eram într-un oraş ca un labirint, mă simţeam hăituită, ameninţată, alergam de
teama a diverse pericole până oboseam şi transpiram. Mi-era cald. Era o
aventură complexă pe care acum nu o mai ţin minte. Apoi m-am urcat într-un
autocar, asemănător cu cele cu care mersesem în excursie cu colegii odată.
Autocarul goneşte pe un drum cu multe cotituri şi apoi se face ceaţă groasă.
Privirea mea este îndreptată spre dreapta şoselei şi acolo apare brusc o
biserică albă la o curbă. Se pare că eu cobor din autocar ca printr-un miracol
(ca în vise), dar biserica se destramă...mă trezesc cu adevărat transpirată.
Acest vis este autentic. Ceea ce mi se pare interesant nu este neapărat
conţinutul, perceput drept coşmardesc de copilul care eram, ci ceea ce s-a
întâmplat ulterior. După mai multe zile am uitat complet visul sau el a trecut
în inconştient, cum spun psihologii. Am continuat să dorm fericită nopţile mele
fără vise. După cel puţin doi ani, am visat exact acelaşi vis din nou! Şi
oricât vi s-ar părea de incredibil, acesta a fost unul dintre lucrurile cele
mai ciudate din copilăria mea, poate singurul atunci.
.........................................................................................................
Şi cărţile pot deveni vise. Câteodată cele mai frumoase vise. De aceea îmi tot
amintesc de binecunoscutul roman Fahrenheit 451. Nu l-am citit, dar am citit
despre el. Cărţile erau persecutate, arse, prescurtate fără nicio vină, precum
naziştii le omorau odinioară. Cărţile au viaţa lor. Numai grupuri minoritare
protestau în Fahrenheit 451. Numai un grup de exilaţi a memorat cărţile pntru
viitoarea societate care le-ar putea redescoperi.
Îmi amintesc un citat despre care credeam că e dintr-o piesă de Sartre,
respectiv « Cu uşile închise », fiindcă în amintirea mea erau
discuţii între o femeie care murise prin sinucidere, alta care avusese o altfel
de greşeală şi toate erau închise într-un fel de infern. Nu îmi mai amintesc
restul. Era poate o piesă de teatru. Dar nu am mai găsit cartea aceea şi
am tânjit după ea. Nu era “Cu uşile închise”, am verificat azi. Poate nu am
citit cu atenţie. Şi un alt citat absolut sigur citit de mine şi care credeam
că e din aceeaşi carte... « eu am murit pentru adevăr » spunea cineva, « eu am murit pentru frumos »,
spunea altcineva şi restul replicilor nu mi le mai amintesc. Absolut sigur nu a
fost ceva din somnul meu, erau lucruri dintro carte, dar din nou nu le-am mai
găsit zilele trecute în cartea lui Sartre. Poate erau din altă carte.
Ceea ce ştiu sigur e că somnul raţiunii naşte monştri şi nu eu sunt
monstrul. Din copilărie până azi am avut prea multe vise în somn sau chiar
coşmaruri prin care am uitat citatele mele frumoase din adolescenţă. Visele
dor. Cărţile citite se uită. Anticarii cu tarabe pe asfaltul oraşului în care
trăiesc sunt tot mai rari, erau într-o vreme precum ciupercile după ploaie.
Când eram de vreo 17 ani au început să îmi ia cărţile vechi din bibilioteca
mea. Mi-au luat şi manualele de liceu la care ţineam dar şi jurnalul meu de la
20 de ani. Mama intra în camera mea, unde nu aveam dreptul la intimitate sau la
cuvânt în faţa ei şi mă plângeam în zadar. Mi-au mai rămas doar vreo două. Una
este cu poveşti de Andersen, cel care a fost scriitorul meu preferat într-o
vreme. În ultimii ani am cumpărat o ediţie nouă. În varianta nouă poveştile
sunt altfel, la fel cum în desenele animate mica sirenă nu se transformă în spuma mării.
Am înţeles cum cărţile sunt ca o apă care curge sau uneori ca norii în
formă de inimă fotografiaţi întâmplător. Pe scările în spirală nu cresc mereu
păianjeni. Încă mai doresc celor cu inima curată să le fie « stelele
aproape » şi visele din somn întâmplătoare. Cred
că unii copii merită cu adevărat să-şi păstreze pianul de jucărie (al meu era
un pian cu trandafiri pe capac), care şi acela mie mi-a fost luat, pe lângă
cărţile diferite pierdute. Nu am ţinut la vechituri decât fiindcă mă durea
sufletul în partea fragedă prea amar, dar bine, chiar şi acel pian mic?
Notă : După
ce am postat textul pe un site literar şi pe facebook am scris despre
nedumerirea mea, oameni binevoitori mi-au amintit că e vorba despre un poem al
lui Emily Dickinson. Dar oricum, poveştile din cartea lui Andersen sunt
modificate, poate că e mai bine aşa. Las versurile lui Emily Dickinson şi aici:
«Eu am murit pentru Frumos - şi abia
M-au coborît acolo, în Ţărînă
Cînd Altul, mort pentru Adevăr
A fost lăsat în Camera vecină -
M-a întrebat şoptit "De ce-am murit?"
"Pentru frumos" - am murmurat -
"Şi eu pentru Adevăr - Totuna e
Suntem ca fraţi" - a adăugat -
Şi-asemeni Rudelor, în Noapte regăsite
Discutam din Cameri liniştit
Pînă cînd Muşchiul ne-a ajuns la buze -
Şi numele - ne le-a acoperit»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu