HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

joi, 29 ianuarie 2015

8 ani în holdă

Mă privesc dintr-o tăcere penibilă în faţa oglinzii. În definitiv tăcerea nu poate fi penibilă, este marca unui instinct de conservare firesc. Am fost singură, penibil de singură toţi aceşti ani. Şi am scris poezie, rareori publicată, cel mai adesea respinsă brutal, dar totuşi poezie. Eu aşa am botezat-o. De aceea spun că am fost în holdă, printre albăstrele şi maci, aceste gingaşe făpturi  care se ofilesc atât de repede. Fiindcă este un „jubileu” pentru mine, exact cu puţin peste 8 ani de când scriu poezii, scriu o retrospectivă.

Nu mi-e ruşine de primele mele poezii. Erau sămânţa brută, sinceritatea fără fasoane, ceea ce credeam eu că este poezia sufletului meu. Nu reuşisem să am ceea ce se numeşte „discurs poetic” şi ciocăneam discret, sperând în zadar să stârnesc vreo bucurie delicată în inima cititorilor. Ori nimeni nu ar fi putut să audă muzica strunită pe corzile de harpă de un muzician care nu cunoaşte partitura. Era tăcere şi eu scriam exact aşa:

CĂTRE COMARNIC

în cristalul străveziu al iernii
peria de muguri a pădurilor
respiră mierea lăptoasă a ninsorilor
pietrele macină priviri ostenite
izvoarele pulsează începuturi de graţie
în timp ce păsările răzbat în aripă
inimi de aer şi lumină
către Comarnic trenul zvâcneşte
prin roţi şi table încinse
măcinând secundele
spre adăpostul câmpiei
ce se diluează câte puţin în spuma
apelor care nu cunosc decât
prefacerea noastră fără de sfârşit

(24 ianuarie, 2007)

Oare auziţi vreun fel de melodie, oare simţiţi ceea ce încercam eu să exprim, în timp ce mă dezbrăcam de tot sufletul, preaplin de lumini suave şi păduri îndepărate, ca într-o călătorie magică în sine însuşi ? Sunt convinsă că nu simţiţi nimic. Problema unui limbaj universal în poezie nu este de actualitate. Ceea ce contează nu este neapărat muzica sau partitura, ci modul în care interpretul lasă pauzele între sunete, în cazul poeziei modul în care cuvintele pot crea o pagină albă pe care cititorul o completează cu uşurinţă. Aceasta este concepţia mea, şi eu eram foarte departe atunci de a îmi urma crezul poetic. Vibram, ca aripile unei gâze, orbită de lumină...

Nu voi mai scrie vorbe fără rost...presupun că nu aveţi răbdare să citiţi. Prin ani poeziile mele au devenit treptat mai dinamice, mai extravertite, mai dramatice, mai firesc legate de aparenţe, mai îndepărate de privirea aceea interioară pe care puţini o pot ghici...poate a fost un lucru rău, poate ar fi trebuit să îmi urmez steaua şi să perseverez în aceeaşi tematică, căutând un alt drum către exterior, respectiv să şefuiesc altfel mărgăritarele. Nu ştiu, mă îndoiesc că aş fi ajuns să descopăr o altă modalitate de expresie inovatoare pentru noi, aceşti şoricei albi închişi în catacombele cuvântului. Fiindcă asta sunt toţi scriitorii...

Pot doar să rescriu poezia de acum 8 ani, cu peniţa mea de azi :

sunt ostenită/ numai izvoarele iernii îmi sting setea
ninsoarea îngheaţă ca un fagure peste pădurile încreţite
de năvala mugurilor/ pădurile jefuite/
copacii care nu se odihnesc cu adevărat
pietrele care se macină mai tare/ aripile păsărilor care încă zboară
prin inima
lucrurilor care nu mai dor
toate ceasurile pulsează/ zvâcnesc fierbinte/ precum osiile
trenului ieşind din munţi către Comarnic

timpul ninge moale
eu plâng cu capul la pieptul câmpiei/ zilele se schimbă

(29 ianuarie, 2015)

Cred că înţelegeţi că acesta a fost doar un exerciţiu de stil, oricum în realitate mi-e greu şi dureros să mă transpun în starea de graţie de atunci. Irreparabile tempus...


4 comentarii:

  1. Ce creion parfumat ai...
    As vrea si eu unul :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Poate vizitați cândva și blogul pe care mai scriu poezii. Se numește Al Phagora.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stimate domn, demult îmi doresc să vă vizitez...sper că în sfârşit voi reuşi

      Ștergere