la mine nu mai
îmi plăcea nimic
oamenii nu
semănau a oameni erau chipuri cioplite
miroseau a clei
proaspăt a vopsea ieftină
doar lemne uscate
şi zâmbete de doamne-ajută
care nu creşteau
nu înfloreau nu fluierau
(m-am oprit în
faţa biroului de informaţii din gara braşov să văd dacă am timp să vizitez
biserica neagră până vine trenul m-am sucit pe călcâie când un bărbat spunea
răspicat că unde e minte multă e şi prostie multă mă simţeam deşteaptă destul şi
mi-aminteam dilema veche a omului care trebuie să aleagă să fie inteligent
între proşti sau prost între înţelepţi dar eu nu ştiam răspunsul)
nu am avut un loc al meu dar nici nu m-am clintit vreodată
mă ţineau un fel
de rădăcini de stea
întindeau de mine
din toate punctele cardinale şi eu la mijloc
nici n-am mers peste
apă nici n-am levitat
am vizitat doar
câteva alte locuri unde numai mormintele m-au învăţat
că tot ce există
este un lucru bun
(găseam piramide în
deşert sau pietre tombale cu moartea în basorelief şi cât de frumos dincolo de
cruci de piatră îngeri adulţi şi madone în rugăciune ziua şi noaptea lui
michelangelo sau straniul taj mahal)
astfel numeam eu
de felul meu lumea un lucru bun şi nu înţeleg
cum altfel ar
putea fi numită din moment ce nu există altceva
decât pământul
care e pământ şi cerul care e cer
în afară de
faptul că
fără ceea ce nu este
poate că n-ar fi niciun dumnezeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu