ca un tren neaerisit
după atâtea zile de secetă
norii se rostogolesc încinşi
în măduva cerului
oboseala muşcă din tendoane
alerg tot mai greu
un fluture s-a prins de ridurile frunţii
şi printre viţele din vie
încă mai sunt plase de păianjen
vibrând înainte de a le rupe
cu un ciob de zâmbet
în colţul ochiului roşu
pictez o lacrimă
să pot plânge sub mască
îmbrac balonzaidul gri
şi leg strâns şireturile
rafale de vânt mă taie la subsuori
cu zvon de pădure tânără
braţele fără rădăcini apasă pe piept
aerul scânceşte ca un copil
şi-ncepe ploaia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu