ca o coajă de lămâie stoarsă
până la ultimul strop,
prin porii deschişi amar
picură ceara unei flăcări stinse
se arde tămâie în capelă ,
urma genunchilor mei
a rămas în cenuşa risipită
lângă piciorul sobei de fier,
peste braţele stranelor goale
alunecă rece soarele alb
la marginea zăpezii
fumegă case şi gonesc trenuri,
pe coridor călătorii
se prind de bara ferestrelor
palmă lângă palmă,
firul cuvintelor se înnoadă strâns,
trag clopotele de vecernie
tot mai aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu