Singurătate (Jules Supervieille)

Om rătăcit printre secole,

Vei găsi tu vreodată un contemporan?

Şi acela care înaintează în spatele cactuşilor înalţi

Nu are vârsta sângelui tău care coboară din munţii săi,

Nu cunoaşte râurile unde se scaldă privirea ta

Şi cum poţi descoperi cifrul unei minţi care tăinuieşte?

Ah! tu ai fi iubit atât de mult oamenii epocii tale

Şi ţi-ar fi plăcut să ţii în braţe un copil ce râde din acel timp!

Dar pe acest versant al Spaţiului

Toate chipurile fug de tine ca apa şi nisipul

Tu ignori ceea ce cunosc până şi insectele, picăturile de apă,

Pentru ele e fără amânare cui vorbesc sau murmură,

Dar în lipsa unui chip

Stelele înţeleg limba ta

Şi dintr-o clipă-n alta, obişnuite cu distanţele,

Îţi urmează gândirea, îi furnizează cuvinte,

E suficient să asculţi când ochii sunt închişi.

Oh! ştiu, ştiu bine că ai fi preferat

Să fii înţeles de ziua numită astăzi

Datorită sincerităţii şi aparenţei asemănătoare

Şi de către cei care îşi spun pe Pământ semenii tăi

Deoarece ei nu au, pentru a se exprima din adâncul anilor lor lumină,

Decât pâlpâirea unei inimi

Nedesluşită de ceilalţi oameni.

 21 iunie 2010

traducere de Cristina-Monica Moldoveanu