niciodată închisă
clanţa veche pocneşte
din vreme în vreme
pe zid s-au adâncit în varul de un cot
pe zid s-au adâncit în varul de un cot
fisurile nopţilor reci
ritmic apăs cu fruntea
geamul cât o coajă de nucă
geamul cât o coajă de nucă
desenez
amprente verde amar
în miez de iarnă
fibrele elastice din inimă
se acordează tot mai greu
se acordează tot mai greu
dor se strâng
deodată mă izbesc
din colţ în colţ din perete în perete
degetele răsfirate
zgârie un
ultim semn de viaţă
afară de
strigătul ce pătrunde pupila
în oglindă
restul e acelaşi
potop de lumină
peste viermele
din ţărână şi pasărea de pradă
vântul ridică
praful
mi-e rău adânc de
înălţime
totuşi cad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu