Este poezia
cunoaştere sau trăire prin participare, imersie în cuvântul scris sau rostit?
Să fie nevoia de a scrie poezie o nevoie de închidere a unui cerc al
propriei înţelegeri de sine şi a lumii sau o simplă joacă, rostogolire a
cercului, precum mulţi presupun că arta este o exteriorizare a unei dimensiuni
fundamentale a omului, aceea de homo
ludis?
Consider că poezia e o întrebare aruncată în marea cu valuri tulburi a
cititorilor de poezie.
Ca orice alt efort artistic ea poate avea sau nu un răspuns. Creaţia
durabilă devine rocă vulcanică prin acumularea nenumăratelor răspunsuri ale
celor care percep, poetul aruncă un semn de întrebare nedefinit şi cititorii
săi acoperă cu sedimente şi lavă acea perlă din adâncuri. Şi ea creşte.
Desigur puteţi spune că efortul meu de a explica e inutil, că adaug doar
metafore şi imagini dificil de decriptat. Fiindcă orice efort artistic implică
banala relaţie creator – public, fără de care rămâne doar ca un fluture mort în
crisalidă. Şi este desigur mai bine să zbori fie şi doar o zi decât să pieri
închis în interiorul propriei ţesături...Este propriul meu punct de vedere.
Ceea ce am vrut de fapt să subliniez e că eu văd în poezie, mai mult decât
în alte arte, acest efort al omului de a naşte, de a se naşte şi de a renaşte
din întrebări. Un poet scrie o poezie-întrebare pentru sine sau pentru
ceilalţi. În momentul recepţiei artistice întrebarea sa devine răspuns. Atunci
poetul scrie o poezie-răspuns. Care va deveni întrebare. Timpul cizelează forma
artistică pe care o ia creaţia individului, efortul său de a întreba sau de a
răspunde. Fiecare întrebare conţine în embrion răspunsul, fiecare răspuns
germinează întrebări. Efortul ştiinţific este o construcţie în fagure de albină
sau furnică, în timp ce poezia este o trecere dinspre starea alfa spre cea
omega a cunoaşterii. Poezia există, vibrează, trăieşte şi stă totodată ca
dovadă pentru ceea ce e imuabil în forma spiritului uman. Respiră în orice
epocă din aceeaşi alveolă, în timp ce proza se schimbă precum marea în timpul
furtunilor. Poezia este vibraţia epocii în individ, nu a individului în epocă,
aşadar e mai puţin supusă capriciilor şi schimbărilor social-politice, cu
excepţia efectelor uneori indezirabile asupra vieţii creatorilor înşişi, ceea
ce în general nu a afectat esenţa imuabilă a creaţiei lor.
Poezia stă. Ca un bob de rouă care nu se decide să alunece din şanţul unei
frunze în zori. Poetul îşi consumă lumina interioară urmând drumul său propriu
din întrebare în întrebare, din răspuns în alt răspuns. Dar fiecare poem este
un răspuns sau o întrebare viabilă.
Nu consider că poezia atinge cu adevărat punctul omega de-a lungul vieţii
individului. Dar mereu ea re-clarifică în lumina experienţelor anterioare.
Întrebarea mea este dacă acest drum al tălmăcirii de sine al poetului poate fi
parcurs în sens invers, dinspre omega spre alfa. Poate că nu. Poate că acela
este rolul filozofiei. Eu cred că poezia e trăită şi scrisă de la germene spre
copacul matur şi receptată în acelaşi sens. Poezia nu priveşte înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu