Doamne de ce n-am
rămas
copil lipit
pământului
să cresc crumpene
în cuiburi
să mestec
mămăliga la asfinţit
porţile hapsâne
ale oraşului
m-au înghiţit
de-a valma
cu trăista
ţesută de bătrânii mei
de atâta timp
am rătăcit în pantofi
pingeliţi
an de an de Bună
Vestire
în veston cusut
cu aţă albă la căptuşeală
manechinele din
vitrine
zâmbeau seara
cu un aer astral
sub neoane
colorate precum acadelele
cu peruci pudrate
lucioase
ca vata de zahăr
la carnaval
schimbând hainele
şi capetele
în fiecare
anotimp
într-o zi am
cules zece lei de pe trotuar
nimeni nu era
alături
în afară de
vântul ce izbea
chioşcul
florăresei la colţul străzii
în altă zi am
găsit zece lei în balcon
mi-am făcut cruce
fiindcă nu aveam
cui să îi dau înapoi
a fost o zi cu
soare de duminică
în cămara plină de
insomnii vechi
am dat ocol
muntelui de sare
căutând
înţelepciunea
mi-am lipit
fruntea asudată la miazănoapte
am ciocănit ca în
zidul plângerii
în timp ce
oamenii dărâmau mereu
cupele pline cu
şampanie
piramidele
acrobaţilor
castelele din
cărţi de joc
cu asul de pică
la temelie
pe străzi se
aprind artificii o dată pe lună
eu ţin în palmă o
inimă de aur de trei grame
prinsă cu lanţ
subţire
pe care n-o voi
amaneta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu