Tabloul cu şatra încă mai
atârnă în casa noastră. Când a murit, unchiul a lăsat moştenire tabloul celălalt,
cel cu ţiganca tânără cu sâni dezgoliţi, unei rude prin alianţă. În copilărie
mi-era frică să mă uit la el. Femeia aceea tânără avea o privire sălbatică,
care aluneca parcă peste pielea ei cafenie şi ieşea afară din ramă, ţintind
vizitatorii. Cred că de acolo mi se trage simţul accentuat al pudorii şi faptul
că de atunci mă feresc să privesc femeile dezbrăcate pe plajă, nu cele de la
nudişti, ci femeile care consideră că nu este defel ruşinos să îţi etalezi
sânii goi la bronzat, pe plaja tuturor. Totuşi, mă gândeam eu, copiii...de fapt
şi eu fusesem doar un copil când dormeam în camera cu ţiganca dezbrăcată.
Străinii exercită întotdeauna
o anumită fascinaţie asupra grupului majoritar. Ca şi cum ar avea altfel de
miros, ca şi cum omul are şi un alt simţ care îi spune cine este de-al casei şi
cine nu. Plimbându-mă pe străzile oraşului parcă simţeam şi eu dacă vreun
bărbat sau vreo femeie debarcaseră din alte tărâmuri, înainte să le aud vorba.
Cu ţiganii se petrecea ceva similar, simţeam parcă un obiect străin, ceva care
ieşea în evidenţă ca o asperitate pe o ţesătură netedă, ceva care rupea firul
obişnuit al existenţei cotidiene.
Oare ceea ce este necunoscut,
străin, induce totodată un fel de frică, tendinţa de a ne ascunde sau de a ceda
impulsului de moment, de teamă să nu ne trezim atacaţi de vreo forţă
incontrolabilă? Mă gândeam la ţigani. Mulţi îi evită poate din acest motiv, că
altfel cine ştie ce s-ar întâmpla, eventual s-ar strânge norii de furtună şi ar
ploua ca din senin. Rutina vieţii zilnice este ameninţată de intruşi nedoriţi.
Când eram copil poposeau
adesea pe strada noastră caravane de şatră cu căruţe cu coviltir în boltă, aşa
cum rar întâlneşti azi. Sau deloc. Bunica încerca în zadar să îi alunge din
faţa porţii noastre. Uneori le dădea câte ceva de pomană, ca şi cum se temea de
energiile ascunse în acele trupuri şi capete străine, rătăcitoare. Dar nu
scăpam de ei. După mai mulţi ani veneau ţigănci la cerşit din sat în sat,
inclusiv la poarta noastră. Bunica parcă se temea şi parcă se simţea obligată
să le dea ceva şi să le alunge. Aceste femei veneau cu linguri sau mături,
încercând să facă schimburi avantajoase pentru ele. Nu era chiar cerşit, deşi valoarea
obiectelor lor era mică, era un fel de troc. Existau graniţe între noi şi ei,
niciodată trecute. Ţiganii sunt şi ei de mai multe neamuri, dar graniţele erau
pentru oricare. Ei de-o parte, noi de cealaltă. Dar, copil fiind, simţeam
totuşi o oarecare ipocrizie, de pildă în faptul că bunica, născută la începutul
secolului douăzeci, încerca să mă înveţe să adopt o viziune sentimentală,
dulceagă, încărcată de poezie nostalgică, legat de viaţa ţiganilor. Ceva
similar cu poezia „La ţigănci” a lui Topîrceanu, care era una dintre poeziile
ei favorite. Părinţii, ca şi mulţi alţii, după ani, erau fascinaţi de muzica
din filmul „Şatra”. Funcţiona aceeaşi lege a graniţelor dintre noi şi ei,
graniţe unde apărea un fel de lumină magică asupra realităţii.
Ţiganii de la oraş, ocupaţi
cu micul lor comerţ ilicit, erau în anii optzeci de altă natură. Locuiam
într-un apartament situat lângă circa de miliţie, la etajul nouă. Chiar şi
acolo, unde oricum traficul de autoturisme era mai rar, mă trezeam în miezul
zilei în zgomotul surlelor şi trâmbiţelor care vesteau trecerea periodică a
vreunui ţigan în lumea veşniciei. În realitate nu îmi plăcea defel. Dar începuseră
să umble zvonuri în familie că aş fi fost un copil foarte precoce, deoarece,
privind la mai puţin de doi ani pe fereastră, în poalele străbunicii ascultam:
„uite asta a doamnă, asta e ţigancă”. După mai multe clasificări de genul
acesta se spunea că eu aş fi întrebat: „da’ ce?
Ţiganca nu e tot femeie?”.
Anul trecut am mers cu
familia la piaţă într-un orăşel micuţ. Rătăcită pe străzi şi foarte amărâtă, am
găsit-o acolo pe Floare, o ţigancă bătrână din satul nostru. Umbla zvonul că ar
fi fost alungată de familie sau de ţiganii din sat, din motive obscure pentru
mine. Biata femeie, aproape că a plâns când am dat cu toţii mâna cu ea şi i-am
dat ceva de pomană. Lacrimile i se opreau în ridurile adânci, amintindu-mi de
ciupercile delicioase de la pădure (bureţi sau gălbiori, urechiuşe galbene), pe
care ţigăncile le aduceau în sat. Sau de murele sălbatice acrişoare. Sau de
ţigăncile care împleteau coşuri de răchită contra cost, sau îmbrăcau în
împletitură ulcioarele sătenilor. Sau de cei plătiţi cu ziua să ne ajute la
muncă în câmp, care mâncau chiar alături de noi la umbra vreunui măr sălbatic
pe hotar.
Sunt ţigani şi ţigani, oameni
şi oameni, inimi şi inimi. Ei bat la porţile noastre, noi ne ascundem de teama
hoţilor sau deschidem uneori precauţi şi privim lung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu