Stăteam acolo lângă fereastră...

Îmi amintesc atât de bine acele zile ... ca şi cum aş privi prin lupa tatălui meu , o amintire pe care o ţin intr-un sertar, de când „bătrânul” nu mai este. De fapt, el nu era chiar atât de bătrân, dar îi plăcea să se numească pe sine aşa, exact aşa cum el îl supranumea pe tatăl său cu mult timp în urmă. N-am îndrăznit să-i spun niciodată „bătrânul”, am fost mereu un fel de fată timidă, reţinându-mi manifestările expansive. Iar el era de temut,  din atât de multe motive. Nu am avut niciodată o relaţie deschisă, dar cred că puţine fete sunt apropiate emoţional de taţii lor. Oricum, era tipul de părinte rigid, cuvintele lui erau rostite ca şi cum ar fi fost gravate pe uşi, pe pereţi, peste tot în casă. De pildă, îi păsa foarte mult de vechile reguli de aur, cum ar fi: "Nu vorbi în timp ce mănânci", şi altele de genul acesta. Pentru el nu am fost suficient de dură sau puternică. Şi poate că avea dreptate.
La paisprezece ani m-am îndrăgostit de un băiat cu trei ani mai mare decât mine. Impresionată de ochii lui verzi, de genele lui palpitând şi de comportamentul lui, cum ar fi faptul că scria şi citea poezie (şi eu făceam acelaşi lucru), faptul că m-a ajutat când am avut nevoie să repar o casetă muzicală cu Beatles, eu fiind neîndemânatică şi temându-mă să n-o distrug, faptul că recita poeme de Nichita Stănescu („Emoţie de toamnă”) în cele câteva momente când am mers pe stradă împreună, cu mamele noastre în apropiere.  Când am avut aproape şaisprezece ani, visul meu de dragoste s-a stins, în timp ce îmi notam gândurile zilnice într-un jurnal. Această aventură s-a terminat cu bine.

Dar tata avea mai multe motive să mă considere prea „moale” şi visătoare, de exemplu faptul că unii dintre colegi îşi cam băteau joc de mine uneori, lucru care mă afecta într-atât încât izbucneam în lacrimi.

În 1985 au început zilele liceului pentru mine, un liceu de matematică-fizică ales de părinţi. 

Eram obligaţi să mergem în fiecare zi la şcoală în uniforme de culoare albastru închis şi erau controlate la poartă şi numerele matricole. Aveam o mapă de piele sub braţ şi de obicei mergeam pe jos până la liceu foarte repede. Din fericire era foarte aproape de casa mea, ştiam pe de rost semnalele de trafic, astfel încât treceam foarte repede de la un colţ de stradă la alta, ajungând la şcoală în mai puţin de cinci minute. Vremurile erau mereu bune, veselia şi prospeţimea străluceau împrejur, fie iarnă sau vară, fiindcă eram tineri. Am studiat matematica şi fizica în cea mai mare parte a programului şi adevărul este că îmi ocupam timpul mai mult cu lecturi beletristice şi nu îmi plăceau deloc aceste două lucruri oribile, plictisitoare, obositoare. Dar la sfârşitul clasei a zecea trebuia să dăm  un examen pentru a fi admişi în ciclul superior al studiilor, un examen la aceste două materii şcolare.

În primul an de liceu am avut note mici la fizică, era să rămân corijentă, dar totul s-a terminat cu bine. În anul următor profesoara a fost înlocuită. Apoi aproape am picat la examenul de treaptă, dar din cauza matematicii! Anul următor profesoara de fizică a fost înlocuită din nou. Această doamnă mai în vârstă a jucat un rol şi mai important în viaţa mea.

Într-o zi, când aveam şaptesprezece ani, şi era evident de primăvară din câte ţin minte,  ea ne-a dat un test scris cu diferite exerciţii sau probleme. Am terminat testul, am pus foaia mea de hârtie pe catedră şi apoi, un pic obosită şi ameţită ca o fată tânără când florile înfloresc, m-am dus spre ferestrele sălii de clasă, unde am început să discut cu o altă fată. Era oricum în timpul recreaţiei, mulţi colegi ieşiseră din clasă sau se plimbau printre bănci. Am stat de vorbă pentru un timp şi nu îmi dădeam sema ce se petrecea în spatele meu.
Dintr-o dată TROSC PLEOSC! Ce?! Fusesem pălmuită pe faţă de doamna profesoară. Şi nu m-am putut trezi în primul moment. Ea era de o culoare roşu aprins la faţă (poate era şi fardată), aprinsă de furie,  ţipând către mine: "Domnişoară!" Sau ceva de genul acesta. Spunea că încercasem să ajut un alt coleg, un băiat care încă lucra la testul său, stând aşezat în prima bancă. Nu înţelegeam la început de ce mă acuză. Chiar nici nu observasem acel coleg acolo. Şi de ce eu? Cealaltă fată cu care stăteam de vorbă a fost scutită de astfel de tratament. Şi acum părea că se uită la mine ciudat. Profesoara, în furie şi grabă, a luat toate testele noastre şi a fugit afară din clasă, lăsându-mă acolo într-o stare de şoc, gândindu-mă la ceea ce se întâmplase fără a vorbi ceva.

Prietena mea a început să vorbească ea cu mine,  exprima furie şi revoltă, criticând faptul că profesoara a reacţionat în acest mod. Nu am putut înţelege, asta e tot. Poate că m-am înşelat, chiar şi după toţi aceşti ani nu ştiu sigur ... Stăteam acolo lângă fereastră, colega mea îmi spunea că ar trebui să denunţ fapta profesoarei de fizică în Consiliul lor superior. Eram confuză. Am refuzat să fac acest lucru. A fost bine, a fost greşit? Eu nu eram o elevă prea bună la fizică. Şi poate niciodată nu am încercat să ajut un alt coleg. Am fost, de asemenea, mereu prea timidă.

La urma urmei, poate doar atunci am pierdut cu adevărat singurul meu examen important la fizică.