HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Barajul




Toate bune şi frumoase, mrejile şi farmecele copilăriei, până când m-am ridicat şi eu fată de vreo treisprezece ani. Atunci au început să construiască la noi în sat barajul. De la el mi se trag toate necazurile, spuneam eu adesea cu amărăciune. Viaţa nu a mai fost la fel, iar moartea s-a mutat de la oraş să secere, cu nemiluita, printre bătrânii sau oamenii mai tineri din sat.

Înainte de baraj, Oltul era năvalnic şi înspumat ca un armăsar nărăvaş scăpat din buiestru. Aproape în fiecare an apele acopereau lunca până către Valea Scoreiului, un afluent mic şi el umflat, ieşindu-şi din firea de altfel domoală. Dacă trebuia să mergem la gară, bunicu mă aburca în cârcă, glumind după cum i-era felul, eu mă ţineam desigur prea strâns cu călcâiele, de teamă să nu alunec, şi treceam împreună peste ape. Bătrânii din sat spuneau că prin anii cinzeci Oltul îngheţa mai bine de un metru şi că odinioară spălau vara cânepa în apa râului sau prindeau peşti mari şi dulci. Erau vremuri de poveste, înainte de combinatele chimice care au înnegrit apa râului, tulbure mai apoi şi pe vreme senină. Dar mulţi ani, până când barajul a fost gata, sătenii şi alţi călători prin locurile acelea atunci mai curate, treceau pe puntea îngustă care se legăna între doi stâlpi, încât uneori te treceau fiori de teamă. Mai putrezea, mai lipsea câte o scândură, şi când era polei trebuia să fii tare. Din când în când mai venea zvon că se mai înecase vreun om acolo. Sau altfel apele îşi luau birul în vieţi de cai, uitaţi pe vreun ostrov înainte să năvălească potopul. Căruţele, şi mai târziu maşinile Dacia, treceau Oltul pe bacul alunecând pe o funie groasă de oţel. Câte un ţigan învârtea manivela şi trecea „corabia” de la un mal la altul. Dormea într-o colibă de chirpici pe malul dinspre sat. Ultimul, Niculae sau Lae Chioru cum îl porecleam eu în glumă, s-a pierdul în lume de unul singur după ce au ridicat barajul. O victimă în plus.

Aveam în familie doi ingineri: unul lucra chiar la hidroenergie şi a vizitat odată satul, demult, când eram încă mică. Al doilea era tata. Tata era inginer de drumuri şi poduri şi a venit odată în sat dezvăluind într-o seară ceea ce el aflase ca secret din planurile guvernului, că vroiau să construiască pe Olt acolo un baraj şi chipurile satul urma să fie demolat. Bunicii nu credeau, dar parcă tot s-au speriat puţin. Anii au trecut şi s-a dovedit că într-un fel tata avea dreptate, nimic nu a mai fost acolo ca pe vremuri, paradisul ascuns al copilăriei mele a dispărut precum peştii de odinioară, odată cu oamenii locului şi livezile lor.

În vara lui 1984 a fost în sat acea tradiţională „întâlnire a fiilor satului”, cu bere şi mici, cu tineri şi bătrâni, consăteni sau invitaţi sau chiar fii ai satului plecaţi pe alte hotare mai demult, oameni dornici de discuţii, muzică şi dans. În luncă ne-am adunat mai mulţi, eu printre copii şi tineri mai mari decât mine. Lucrările barajului erau deja începute, îmi amintesc grămezi de pietriş şi iarba rară. Dar noi, copiii, nu aveam griji. A fost prima oară când am gustat bere, că nu era suc de vânzare. Următoarea întâlnire de acest fel a urmat doar peste 27 de ani, când oamenii, mult mai puţini, au venit în sat pe drumul construit peste baraj. Nu mai erau nici corabia, nici podul pe care băieţii necăjeau fetele legănându-l, de unde unii dintre ei se aruncau direct în ape să înoate. Casa noastră, situată în capul satului, fusese printre ultimele la care ajungeai pe drumul vechi, azi este printre primele după ce coteşti drumul de la baraj spre sat. Odinioară nicio maşină nu ajungea pe uliţa prăfuită, doar urmele vechi de şine de căruţă se uscau laolaltă cu baligile vitelor, copiii păşeau uneori desculţi sau făceau papalaşcă din praful de pe drum şi apă din fântânile numeroase. Atunci praful era cuminte, o dâră în urma carelor cu roţi de lemn, apoi era ridicat de-a valma de maşinile care veneau la rude în sat. În ultimul timp şi acestea au fost puţine.

O vedeam adesea când eram mică. Lelica Ileana sau Leana cum îi ziceau mulţi. Era surdă şi răspundea în doi peri. Lua apă de la fântâna din uliţă, ea nu avea una în ogradă. Zâmbea larg, până la colţul năfrămii şi vorbea tare. Purta cosiţele împletite cum era obiceiul din bătrâni, dar renunţase la ia tradiţională. Câteodată mă speriam de ea, nu îmi plăcea să mă sărute pe obraz. Cum eram acolo copil mic şi cuminte, mă trezeam cu ea că vine la noi la poartă cu şorţul sumecat, plin cu pere mălăieţe şi dulci de toată minunea. Era bună cu mine lelica Ileana, vecină cu noi, dar şi vecinii mai din capul satului, care erau puţini la număr. Printre ei Mărcuţ sau lelica Ana sau sasul Hanţ, care ne repara pantofii şi unde am gustat prea multe dulciuri pregătite de soţia lui. Când am mai crescut, copiii mai năzdrăvani din sat, cu care mă jucam serile, propuneau câte o aventură mai puţin cuminte, de pildă să mergem să furăm pere din grădina lui Mărcuţ. Eu în sinea mea nu eram de acord, dar nu puteam să stric cheful celorlalţi. Am mers pe lângă ei, privindu-i cum sar peste gardul de piatră şi cum se întorc speriaţi de vreun câine sau plouaţi că perele erau prea crude.

Apoi am aflat vestea care m-a cutremurat. Unul dintre fiii lui Mărcuţ, lucrător într-o topitorie, a murit fiert de viu în cazanul fabricii, nu mai îmi amintesc cum ajunsese acolo. Ştiu doar că întreaga viaţă mi-am amintit de moartea aceea, un accident care se imprimă în mintea unui copil. Mă gândeam ce mult trebuie să fi suferit bietul om.

După mulţi ani, în anii nouăzeci, a fost gata şi barajul. Apoi s-au dus repede câţiva dintre oamenii mai tineri rămaşi în sat, dar şi bătrânii. Generaţia mamei plecase în majoritate la oraş. Puţini oameni din alte locuri au mai venit în sat. Una după alta, casele vechi cu cruci amprentate pe zid sub tencuială rămâneau cuiburi goale, cu tablele de la ferestre trase. Din motive incerte, ţiganii au tâlhărit şi omorât preotul satului. Alte bande de hoţi au umblat prin casele pustii şi au prădat biserica. Apoi a fost renovată şi refăcută. Într-o zi am aflat o veste care m-a umbrit din nou: Oltul îşi cerea drepturile înapoi. Bătrâna lelică, cea care îmi aducea pere mălăieţe, s-a înecat în nămolul de lângă baraj. Dumnezeu ştie ce vroia să adune, poate uscături pentru foc sau poate se rătăcise, cu gândurile la lumea de demult, unde în acel loc era prund uscat şi apoi începea răstoaca mirifică. Mi-am amintit atunci de omul înecat în cazan, amândoi erau oameni din capul satului de odinioară, ca şi noi. Şi amândoi au murit înecaţi în altceva, nu în apă.

Au mai fost inundaţii şi după terminarea barajului, dar acum Dumnezeu i-a pedepsit mai mult pe ţiganii din capul satului, care aveau acolo mici colibe în jurul unui alt afluent al Oltului. Apele au luat şi casa lui Hanţ, cizmarul de odinioară, unde acum stătea altcineva.

Ce mi-a mai rămas? Din ce a fost mai demult, nimic. Bunicii mei se odihnesc şi ei în ţintirim. Am vizitat satul şi am văzut că zona din jurul barajului a devenit rezervaţie de faună şi floră protejată. Pe marginea albiei este sârmă ghimpată. Pe marginea lacului de acumulare au venit pescari şi vin mereu din diferite locuri. Oameni necunoscuţi au cumpărat terenuri şi au ridicat case noi în afara satului, pe marginea apei.

Casa noastră  e una dintre puţinele clădite între trei fântâni. Dar poate niciodată apele nu vor urca în pivniţele acum goale. Înclin să cred că într-o zi toate vor seca, în afară de Oltul acum îmblânzit. Lumea de acolo este parcă din nou liniştită, mai liberă de automobile sau alte surse de zgomot şi praf. Aerul tot mai curat, munţii din zare tot mai albaştri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu