HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

vineri, 15 februarie 2013

Ferestre şi inimi




Era pe vremea când citeam „Fecioarele despletite”, de Hortensia Papadat - Bengescu. Oare îmi amintesc corect? În acel roman ori poate în altul, poate în cartea „Într-un cămin de domnişoare” de Anişoara Odeanu, sau în alta, citisem despre o fată tânără, de felul ei pudică şi delicată, cum eram şi eu de altfel, care stătea goală pe pervazul ferestrei, lăsându-şi simţurile legănate de briza verii. Nu mi s-a părut o scenă indecentă, având în vedere că nu erau spectatori indiscreţi ori vreun fel de voyeuri în apropiere. Fata aceea trăia un moment de bucurie simplă, gândeam eu, o clipă în care copilul din trupul ei de femeie se trezea din nou în viaţa ei singuratică.
Atunci m-am hotărât. Mi-am dat jos cămaşa de noapte şi lenjeria intimă şi m-am aşezat cu lumina stinsă şi urechile ciulite pe pervazul ferestrei deschise în dormitorul meu de la ţară, pe o uliţă întunecată şi pustie, rar călcată de vreun picior de om după ora mulsului. Era târziu în noapte, se răcorise de-a binelea, ieşiseră toate stelele pe cerul curat şi copacii foşneau cu mireasma miezului de vară. Simţeam că nu mai eram oprimată de propriul meu trup cu care nu prea mă împăcam în viaţa de zi cu zi, fiind greoaie şi neîndemânatică. Era ca şi cum îmi lăsasem trupul deoparte, trăiam un fel de eliberare dintr-o închisoare care nu îmi plăcea. Şedeam pe fereastra cu jaluzele exterioare din lemn vopsit verde, de obicei deschise doar când eram eu musafir acolo. Ascultam zgomotele nopţii, cu grijă să mă ascund dacă ar fi trecut cineva pe acolo. Era fereastra aventurilor mele, fiindcă de mai multe ori sărisem din casă afară pe ascuns, să nu mă ştie bunicii dacă doream să merg la noi la vie să culeg flori de câmp sau să citesc vreo carte în iarba mătăsoasă. Ei nu puteau fi de acord cu escapadele mele, fiindcă nu se cădea ca o fată singură să fie văzută umblând teleleu în câmp, într-un loc în care astfel de plăceri sunt considerate în afara normei sociale. Dar, Doamne, unde altundeva puteam să mă bucur şi eu de ploaia de lumină, de aerul curat şi frumuseţea naturii, dacă nu acolo? În oraş nu se cădea să merg singură în parc. În jurul satului era un imens parc natural şi nu se cădea nici acolo, dacă nu mergeam cu vreo treabă oarecare. Aveam o mare dragoste de natură, singura mea mare iubire, eram o fată timidă şi singuratică, ocolită de băieţi, care erau atraşi mai mult de fetele mai zgomotoase şi mai suple, care ştiau să fie „de gaşcă”. Eu în schimb citeam, autor după autor sau carte după carte, scriam poezii şi descrieri de natură. În noaptea aceea stăteam pe pervaz şi eram fericită. Nu îmi ofeream trupul nopţii, noaptea se oferea mie.
Era vremea tandră şi mlădioasă a tinereţii în care fiecare ploaie era un miracol trăit trup şi suflet. Eram o fiinţă care se ascundea de arşiţa soarelui, păşind cât mai mult pe zona de umbră a cărărilor. Soarele mă orbea şi îmi storcea vlaga, umbra mă alina dulce, ploile îmi dăruiau viaţă nouă. Într-o zi am mers la fân în câmp cu bunica, cum mergeam de multe ori. Singurul lucru de care mă temeam era că nu voi găsi vreun măr pădureţ în câmp, să mă odihnesc la umbră după muncă. Bunica suferea de inimă încă de atunci, urca greu drumul de căruţe prăfuit, în timp ce mie îmi era uşor şi mă opream să o aştept din când în când. Atunci am simţit miracolul lăsat de Dumnezeu pentru oameni ca mine să îl soarbă prin toţi porii, nu doar cu ochii. Un cer atât de limpede de parcă alunecase pe umerii mei şi ai bunicii, o povară lipită de firul prea îndrăzneţ al ierbii. Dar atât de albastru cum nu mai văzusem decât în ochii unui băiat pe care îl admiram mult şi care suferea şi el de inimă. Iată cum inima mea a devenit albastră, a căpătat tentă de blues şoptit tainic. După mult timp, nici mie nu îmi vine să cred că am fost martora unei culori atât de vii şi pure deasupra creştetului meu, fără nicio fereastră între mine şi cer.

Au mai trecut ani încă pe-atâţia din câţi aveam atunci. Mă mutasem de curând, la vârsta de 35 de ani, un adevărat prag psihologic în viaţa multora, într-un apartament cumpărat din banii moşteniţi de la tata, mort timpuriu tot din cauza inimii. Ferestrele erau orientate spre răsărit, dar nu era destulă lumină, aşa cum visasem eu să am parte în casa mea. Aveam o sete imensă de lumină şi de data aceasta nu mai renăşteam cu fiecare ploaie, ci odată cu înseninarea şi raza curată a soarelui sau a stelelor. Atunci s-a întâmplat un alt miracol în viaţa mea: primul curcubeu. Îmi aminteam că tata vedea curcubeiele deasupra lacului de lângă satul nostru, îmi aminteam că eu nu aveam darul să le văd când întorceam capul după ele atunci când spunea tata. Ştiam că există doar din cărţi, deci mă îndoiam de existenţa lor. Ajunsesem la vârsta de mijloc fără să fi văzut unul. Acel prim curcubeu a fost mai puternic decât multe poduri omeneşti clădite din vise. Tata fusese inginer de drumuri şi poduri. În ultimii ani ai vieţii umbla cu o biblie micuţă în buzunar. Eu abia acum începusem să citesc Biblia mai pe îndelete. Domnul spune: „Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ”. În ziua aceea curcubeul meu a durat multe minute, era o boltă de culoare vie acoperind tot cerul ferestrei. M-am gândit la inimile tatei, bunicii, băiatului tânăr şi frumos, toate trei acum în nefiinţă.
Acum ştiu ce înseamnă o fereastră, chiar atunci când omul e singur. Acum ştiu că nu voi mai revedea cerul acela sublim de albastru, ochii aceia albastru întunecat şi nici primul meu curcubeu, ca o minune apărută din senin. Gândesc la fel cum am citit pe o carte poştală cu un curcubeu, „acum cred că acolo există unicorni (Shakespeare)”. Şi toate cărţile recitite s-au deschis din nou ca nişte ferestre.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu