Povestesc aici tot adevărul, pe scurt, în note de jurnal,
despre anul 1984-1985 din viaţa mea chinuită în prima parte a adolescenţei,
când încă speram din tot sufletul că nu voi ajunge la spitalul de psihiatrie,
în ciuda faptului că aveam mari dificultăţi în viaţă.
………………………………………………………………………………………………
În 1984, când aveam 13 ani şi jumătate, înainte de a fi luată de ei în noua lor locuinţă (fiindcă după ce au stat la Teiul Doamnei s-au mutat pe Calea Moşilor, din cauza mamei care rămăsese cu mare frică de cutremur din 1977 şi vroia la un etaj inferior), părinţii m-au dus într-o excursie în URSS. Am plecat cu avionul, spre Moscova, unde tata a vorbit cu recepţionerul în limba rusă, fiindcă ştia ruseşte din şcoală. În zilele când am fost în URSS am învăţat alfabetul de acolo destul de uşor. Dar nu ştiu ruseşte.
Îmi amintesc că în prima seară tata a cumpărat ceva dulce de la magazinul din apropierea hotelului şi mi-a dat şi mie. Era atât de dulce încât am ţinut minte până astăzi. La Moscova am stat la coadă la mausoleul lui Lenin, aşa era atunci pentru turişti, coada era imensă. Lenin a fost al doilea mort pe care l-am văzut în viaţa mea. Mama a făcut o "scenă" foarte urâtă în Piaţa Roşie şi tata încerca în zadar să o calmeze. Până la urmă s-a descălţat şi mergea fără pantofi în mijlocul pieţei. De-a lungul sejurului de 2 săptămâni în URSS mama a fost îngrozitoare şi era prima oară pentru mine când am cunoscut grozăvia de a fi mai mult timp doar împreună cu părinţii. După ani, tata povestea mereu despre comportamentul mamei la cutremur sau în Piaţa Roşie. Şi la cutremurul din 1977 mama fugise desculţă în stradă. Atunci tata juca rolul de a mă proteja de suferinţa asupra mea din partea mamei. La Moscova sau la Leningrad am cunoscut o altă familie de turişti români (soţ şi soţie) care au discutat mai mult cu părinţii mei şi ne-au recomandat să mergem la o biserică, distrusă de oamenii regimului de atunci, unde nu se mai ţineau slujbe, ci se depozitase altceva acolo. Acum nu îmi amintesc ce, poate era o expoziţie legată de partidul comunist, oricum am fost acolo şi nu a fost cine ştie ce lucru interesant. Familia mea era împotriva lui Ceauşescu, pe care îl bârfeau destul de mult, mai ales naşul meu. La Moscova am mai vizitat şi celebra catedrală Sfântul Vasile cu turnuleţe colorate, pe dinăuntru era ca un fel de fortăreaţă.
Am mers apoi la Leningrad (actual Sankt Petersburg), apoi la Riga, apoi la Kiev. Mi-a plăcut mult excursia, dacă fac abstracţie de necazurile din partea mamei. Am mai vizitat fortăreaţa Petropavlovsky. Am şi acum diapozitive cumpărate acolo de mine. Am vizitat şi panorama Bătăliei din Borodino, unde m-a impresionat faptul că simţeam , mergând pe un fel de schele pentru vizitatori, că mă pierd în interiorul tabloului respectiv. Unul dintre drumurile parcurse în interiorul URSS a fost cu un avion micuţ, restul cu trenul. În tren tata a intrat în vorbă cu un bărbat rus care avea loc şi el în cuşeta noastră ( eu probabil eram puţin nemulţumită, gândindu-mă cum voi adormi cu un străin acolo). Bărbatul a fost amabil şi mi-a dăruit o bucată de ciocolată amară. La Leningrad am vizitat Ermitajul (Palatul de iarnă), care mi-a plăcut mult, am o poză pe scări. Am fost fericită vizitând colecţia de tablouri şi mi-a plăcut faptul că ştiam să recunosc mare parte din scenele mitologice, fiindcă citisem cu puţin timp în urmă Legendele Olimpului. Mama ardea de dorul de a cumpăra vaze indiene, cum era moda atunci pentru cei care vizitau URSS (oamenii mai aduceau de acolo căciuli din blană de iepure, bijuterii, aspiratoare şi prietena părinţilor, M.,şi alţii i-au dat mamei sfaturi cum să ascundă unele lucruri la graniţă). Fusesem îndrumaţi să vizităm magazinul Ganga, nu mai ştiu în ce oraş, dar ţin minte că am umblat şi pe străzi mai lăturalnice. Mama a rămas în final fără vazele acelea. La Riga am fost cazaţi în camere separate, la etaje diferite - eu cu mama eram la etajul 21 şi tata la 23. Seara, tata a venit la noi în cameră, şi părinţii iar au făcut o scenă de ţinut minte, o discuţie urâtă, fiindcă mama era mereu nemulţumită. În acelaşi timp erau focuri de artificii afară, dar nu am prins decât finalul şi m-au impresionat reclamele luminoase, mai ales cele în mişcare. Mama a glumit că focurile de artificii sunt în onoarea tatei şi tata a spus că sunt pentru mine. Certurile părinţilor erau de multe ori ca nişte furtuni de vară şi se opreau brusc. Tot la Riga am fost cu părinţii la malul mării, era rece, am poze de atunci şi părinţii, nu ştiu de ce, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere. Eu aveam atunci o bună orientare în spaţiu, le-am spus pe unde ne putem întoarce cel mai uşor şi am avut o mică discuţie în contradictoriu cu tata ( tata avea mereu o vorbă: drumul cunoscut e cel mai bun dintre toate ). Pe mine m-a supărat că nu aveau deloc încredere în mine (cum am păţit întreaga viaţă). Atunci am avut dreptate cu drumul şi mama probabil a spus că sunt deşteaptă. La Kiev am vizitat Mânăstirea Peşterilor din Kiev, unde am văzut corpuri mumificate de călugări, ceea ce nu prea mi-a plăcut. Mama a cumpărat două inele cu piatră roşie şi mie mi-a cumpărat unul ales de mine, cu piatră de ametist violet deschis. Drumul de la Kiev spre casă l-am făcut cu trenul, mi-au plăcut mult ceaiurile oferite călătorilor pe drum. La graniţă tata a ascuns două inele (unul la WC) şi mie mi-a lăsat inelul meu pe deget, arătându-l controlorului. În excursie aveam micul dejun la hotel, în rest cumpăram din magazine alimentare. Când am plecat acolo aveam 62 de kg, la întoarcere, datorită mersului pe jos, aveam 58 de kg şi o talie măsurată tot de 58-59 cm. Lumea zicea că am talie subţire.
M-am mutat în Bucureşti în toamna lui 84, înainte să înceapă şcoala, în noul apartament al părinţilor la etajul trei, pe Calea Moşilor. Ei cumpăraseră mobilă nouă (doar scaunele şi fotoliile vechi le-au păstrat, plus biroul tatei pe care l-au pus la mine în cameră). Ţin minte că odată (poate chiar în 1984-1985) tata a spus să mă uit în jurul meu fiindcă aceea este închisoarea mea! Nu am dat importanţă faptului, ştiind că nu greşisem nimic. Oricum eram o persoană foarte delicată, blândă, dar cu tărie în faţa furtunilor vieţii şi credeam că voi reuşi să suport răul din partea mamei (tata spunea mereu că este mama mea şi că trebuie să o suport chiar dacă e nebună) şi chiar ţineam la ea şi credeam că forţa iubirii va învinge. Ţineam mai mult la tata, crezând că e total nevinovat în scandalurile care se derulau. Acest eveniment din viaţa mea (plecarea de la Andronache-Voluntari şi mutarea în Bucureşti) a coincis cu unele schimbări ale societăţii, cu faptul că alimentele începeau să dispară de pe piaţă şi să se cumpere pe sub mână, cu faptul că programele la televizor deveneau tot mai proaste şi scurte, cu faptul că încălzirea centrală era tot mai precară (iernile am suferit sub 18 grade mereu şi era aşa frig uneori încât dormeam îmbrăcată gros sub plapumă şi cu pături groase). Şi electricitatea se oprea (se spunea atunci "au luat lumina"), dar parcă mai mult la ţară decât la oraş. Părinţii amenajaseră apartamentul cu parchet şi gresie şi faianţă, iar pe hol era o ogivă care marca trecerea de la secţiunea mea din apartament la a lor. Balconul era deschis la început, fiindcă nu era voie să închizi balconul; când au apărut balcoane închise la vecini, părinţii s-au hotărât să facă şi ei la fel. Pe vremea când balconul nu era închis mi-a zburat vântul cămaşa mea de noapte roz pe care o aveam cumpărată de la Bucur Obor (nu ştiu de ce a rămas acolo fără cârlige, mama sau eu am fost neglijente). Dar atunci mama a fost drăguţă cu mine şi mi-a cumpărat una la fel în locul celei pierdute. La mine în cameră era la început mochetă verde, în rest erau covoare, dar în 89 mama mi-a cumpărat covor (m-a întrebat dacă îmi place şi eu m-am întins pe covorul nou şi am răspuns afirmativ - parcă era mai bine decât cu mochetă, fiindcă eu făceam uneori gimnastică - exerciţii pentru abdomen de exemplu). În perioada 84-88 am făcut adeseori gimnastică - pentru mobilitate, genoflexiuni(100 fără să obosesc fiindcă rezistenţă la eforturi fizice îndelungate aveam) şi altele.
Blocul în care locuiam era amplasat la intersecţia dintre Moşilor şi strada Zece Mese. De la fereastră aveam vedere spre strada Popa Petre din faţă şi puteam vedea soarele asfinţind. Vara era cald, era mult soare după-masa şi iarna era frig. Blocul era încă nou în 84 când ne-am mutat acolo, se pare că fusese construit după cutremurul din 1977, nu ştiu exact în ce an. Camera mea era mică, una dintre cele două camere mici ale apartamentului de patru camere. Deoarece noi eram trei persoane şi regimul de odinioară nu permitea camere în plus faţă de numărul de persoane din familie, părinţii mei au declarat că suntem patru. A patra persoană declarată a fost buna, străbunica mea şi apoi moştenitorii bunei au renunţat la partea lor din apartament. Cămăruţa mea (nu îmi amintesc numărul de metri pătraţi, dar era mică) avea iniţial uşă spre balcon, dar părinţii au zidit-o, cu toate că eu nu aş fi vrut, spunând că aşa va fi mai cald în casă. Lângă camera mea exista un WC de serviciu (aşa îi spuneau unii), unde iniţial fusese un duş. Părinţii au desfiinţat duşul şi au pus acolo maşina de spălat. Sincer, mie mi-a părut rău după duş, fiindcă mi-ar fi plăcut poate să fac câte un duş mai des, mama ar fi putut pune maşina de spălat în baia mare, dar poate că a fost mai bine aşa. În ultimii ani chiriaşii noştri care locuiesc acum acolo au reamplasat un duş, aşa mi-a spus mama, eu nu am fost să văd. Eu şi părinţii mei dormeam în camere la polii opuşi ai apartamentului, la mine un perete se învecina cu bucătăria vecinului de alături, un avocat în vârstă bolnav de astm. Pe peretele opus eu aveam biroul tatei, unde am făcut şi meditaţii în clasa a 8-a cu doamnele profesoare de matematică şi română din fosta mea şcoală generală. Cred că o cameră era totuşi în plus şi am fi putut sta bine în trei camere, dar pe acel segment din Moşilor erau blocuri cu apartamente de două sau patru camere. Pereţii acestui bloc în care stăteam erau extrem de subţiri, se auzea puternic cum trece tramvaiul 21 pe stradă, vibra şi podeaua; de asemenea se auzea bine ce vorbeau vecinii dacă aveau vreun scandal sau făceau zgomote. Până în 89 nu prea m-am întâlnit cu vreun vecin şi nici nu am fost tulburată de vreun zgomot al vecinilor. O singură dată m-a mirat faptul că vecinii de deasupra (familia A, familie de medici) aveau o petrecere zgomotoasă şi se auzea cântând un bărbat o doină ardelenească, nu mai ţin minte ce, dar avea o voce dulce, frumoasă.
Îmi amintesc prima mea întâlnire în curtea şcolii cu noii colegi. Părinţii m-au transferat la şcoala numită atunci nr.23, pe strada Oltarului, învecinată cu biserica Sf. Silvestru.(în acea biserică a slujit mai apoi cunoscutul părinte Galeriu, după al cărui nume o stradă învecinată şi-a luat numele). Eu nu am fost la slujbe în acea biserică, dar am intrat de câteva ori. În 1984 a murit Nichita Stănescu şi a fost slujba din câte ştiu la biserica Silvestru, dar nu mai ştiu când, poate înainte ca eu să fi mers la şcoală. Oricum pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Nichita Stănescu. În curtea şcolii erau adunaţi viitorii mei colegi - tot clasa A, ca şi în şcoala din care veneam. Eu eram îmbrăcată în costum de pionier, aşa cum credeam că e nevoie la ceremonia deshiderii, dar alţii erau în uniformă obişnuită, nu cum eram eu învăţată la fosta mea şcoală. O colegă, I., care era o figură simpatică şi populară în şcoală şi în clasă, m-a luat de mijloc, de centură, vrând să mă introducă în atmosfera de acolo, să îmi prezinte colegi sau profesori. I. stătea pe strada Spătarului în apropiere şi tatăl ei era inginer, tata spunea că îl cunoaşte.
Amintesc aici câţiva dintre foştii mei colegi: M.G., viitoarea mea colegă de bancă şi totodată vecină de bloc (ea stătea la etajul 6, avea o soră cu un an mai mică, R., m-a impresionat faptul că M. semăna mult cu tatăl ei, iar R.cu mama). Cu ele m-am împăcat destul de bine, părinţii le trimiteau la tenis şi de la ele am învăţat să joc schimb de fluturi cu rachete de badminton, bineînţeles fără fileu. De multe ori ne-am jucat împreună, mie îmi plăcea mult să alerg după fluturaş, să îl prind în zbor; am fost cu ele şi în parcul unde jucau tenis odată. Exista un singur lucru pe care îl reproşam lui M., dar acum, când ştiu cum e lumea şi viaţa (şi faptul că ea a reuşit să facă trei facultăţi şi să emigreze în SUA), mă gândesc că am greşit în judecarea acelei trăsături ca defect: se arăta a fi prea mândră sau arogantă şi parcă avea un fel de agresivitate inclusă, subînţeleasă; poate acest lucru poate însemna o calitate.
M.L. sau L. cum i se spunea, era fruntaşa la învăţătură a clasei şi probabil comandant de detaşament. Oricum nu îmi amintesc cu precizie, fiindcă la noua mea şcoală activităţile pioniereşti erau rare, nu ţin minte nimic despre aşa ceva; aici nu se cereau nici coji pentru iepuri, nici frunze pentru viermii de mătase. Ea s-a apropiat treptat de mine şi am început să avem discuţii lungi, unele plictisitoare pentru mine, fiindcă ea îmi tot povestea secretul ei (desigur nu am spus altcuiva, nici nu aveam de ce şi cui) şi anume că este îndrăgostită de colegul A. Acest lucru mă enerva la ea - faptul că era foarte insistentă şi cicălitoare de multe ori, dar pot recunoaşte că eu nu am respins niciodată pe nimeni şi nici nu ştiam cum. Cum mărturisea peste ani dna H., profesor psiholog în facultate, nici eu nu ştiam să spun NU. Dar vă rog să nu mă judeacţi aspru pentru aceasta, caracterul meu s-a mai format până în 88. Deşi L. mi-a povestit că a discutat chiar cu A. despre iubirea ei faţă de el şi el a respins-o, chiar şi în anii de liceu îi mai arunca câte-o privire sau îmi mărturisea despre nostalgia ei legat de acea iubire adolescentină. Mi-a dat şi o poezie a ei despre el. Şi L. stătea aproape de şcoală, chiar mai aproape decât mine.
Tot aproape de şcoală stătea şi O., colegă care ştia să zâmbească frumos şi era bună şi cuminte. Era genul care părea să ţină la ideea de prietenie, la colegi, am fost odată la ea în vizită şi L. mi-a spus că tatăl lui O. avea un loc de muncă mai special.
O. este cea care a făcut poze la sfârşitul anului şi şcolii. Eu nu aveam cu ce şi în plus mi se inculcase ideea că e mai bine să nu apari în poze, să fii mai şters, astfel încât nu apar în primul rând.
M. M. era fiica profesoarei noastre de chimie şi era o persoană pe care nu ai cum să o uiţi - înaltă şi voinică (şi mama ei era), cu exprimare bruscă şi aparent sinceră a emoţilor sau gândurilor. Am fost la ea acasă, la ziua ei de naştere. În clasă ea se împăca bine cu alţii chiar dacă era mai băieţoasă, eu simţeam că ascunde gingăşie dedesubt. La sfîrşitul clasei a 8-a a fost un fel de « banchet » şi M.M. a rugat un băiat, chiar pe cel îndrăgit de L. să danseze cu mine.
Notă discordantă faţă de alte fete făcea F., fiindcă era o fată cu limbaj vulgar, de care îmi amintesc fiindcă la mine acasă nu se foloseau astfel de cuvinte. Îi era greu şi cu învăţatul.
O altă colegă era I., care mai avea o soră mai mare şi locuia pe strada Plantelor. Cel mai mult ieşea în evidenţă faptul că avea talent la matematică şi la jocul de baschet. Uneori mă întorceam acasă cu ea şi mai discutam, odată m-a făcut să mă simt prost spunând că eu sunt o persoană superioară. Ea citea Noica şi Nietzsche încă de atunci şi spunea că aşa a început ea să citească, mai întâi cărţile mai grele şi poveştile doar după ce a crescut.
Coleg cu mine era şi C.P. (colega L. îi spunea Pătrăţel). Îi plăcea matematica şi lui, l-am întâlnit de vreo două ori pe Moşilor şi după 89.
Colegul A., obsesia de zi cu zi a colegei L.,era prieten cu altă colegă. Era un elev bun şi îmi plăcea că vorbea frumos cu mine, deşi se înţelegea mai bine cu vecina mea de bloc. La sfârşitul anului şcolar a dansat un dans (blues se spunea pe vremea aceea) împreună cu mine fiindcă l-a rugat M. M., căci pe mine nu mă invita nimeni la dans. Deşi era un lucru aranjat, am acceptat, a fost primul meu dans cu o persoană de sex opus şi îmi amintesc că l-am întrebat cum trebuie să dansez; probabil eram prea emoţionată, căci evident îi putusem vedea pe alţii dansând, nu aveam de ce să întreb. În rest probabil că mai aveam discuţii glumeţe sau câte ceva legat de obiectele de studiu (oricum nu aveam o relaţie apropiată cu el).
Colegul lui de bancă era un băiat cu ten măsliniu, foarte cumsecade.
Mai am amintiri despre o colegă blondă şi gingaşă şi delicată în relaţia cu alţii, A., la care desigur ţineam mult.
În ansamblu pot declara fără să roşesc că am ţinut la colegii mei de clasă, ca întotdeauna în viaţă.
Şcoala era o clădire veche, răcoroasă vara, dar prea întunecată pentru gustul meu de atunci, trezindu-mi amintiri nostalgice din fosta mea şcoală, care era nouă şi luminoasă, chiar dacă nu avea valoare arhitecturală. Sau, poate fiindcă mă obişnuisem cu fosta mea şcoală, mi se părea prea întunecat la şcoala 23. Oricum, glumesc şi eu puţin; nu trebuie să credeţi că nu vedeam bine în sala de clasă, era destulă lumină pentru activitatea şcolară. De asemenea mă deranja faptul că în noua mea şcoală nu era linişte şi disciplină ca în Voluntari. Aici copiii din oraş erau puţin mai altfel. Aceste mici probleme de adaptare pe care le-am avut mă dureau mai tare din cauza faptului că părinţii mă chinuiau rău de tot acasă.
Printre activităţile extraşcolare era un cor condus de profesoara de muzică, care m-a racolat şi pe mine, ca pe toate fetele de altfel, cu toate că înainte profesorii şi alţii spuneau că nu am voce şi ureche muzicală. Vă puteţi imagina bucuria mea de a fi împreună cu alţii, cântând în cor, fiindcă îmi şi plăcea foarte mult să cânt. Dar eram timidă şi mă temeam să nu stric armonia generală şi cântam cu voce slabă. Mi se pare că am cerut să mă mute de la vocea a 2-a la vocea întâi sau invers. Se pare totuşi că un timp am cântat la vocea a 2-a fiindcă îmi amintesc un cântecel de atunci – « Şcoala ne-nvaţă gândul curat, cântece jocuri de neuitat ». Când profesoara de muzică ne-a cerut să mergem cu ea la un spectacol (corul şcolii) şi era obligatoriu să mergem cu toţii, eu nu am apărut pe scenă, fiindcă eram convinsă că nu am voce şi nu vroiam să ies în evidenţă. De asemenea, mă tem că atunci a fost singura dată din viaţă când am minţit, că sunt răcită sau ceva similar. Mie mi-era tare greu să mint, am fost educată să fiu mereu sinceră. Tot în afara orelor de curs mai erau şi olimpiade şcolare, dar eu nu m-am dus, fiindcă mi se părea că sunt incapabilă să obţin rezultate bune.
Am suferit unele lucruri neplăcute din partea colegilor. Eu fusesem în vară la Colun, în satul bunicilor, şi pictasem în acuarele casele, făcusem portretul în creion al bunicilor destul de frumos şi cred că aveam şi alte picturi cu mine la şcoală într-o zi. Poate e din cauza fostului profesor de desen care m-a batjocorit puţin, insistând că nu sunt făcute de mine desenele din vacanţe. Cele pe care le aveam la şcoală în acea zi erau drăguţe pentru gustul meu de atunci şi mai ales amintiri dragi. Nu am avut nici o greşeală, nu intenţionam să mă laud, era dragostea mea faţă de satul meu drag pe care vroiam să o împărtăşesc şi altora, mai ales fiindcă eram un copil singur şi abuzat de părinţi. Atunci colegii mi-au furat în pauză desenele din bancă. Mi-a părut rău după ele, pentru mine însemnau mult.
În altă zi mi-au furat carnetul de note din şcoala generală, nu ştiu de ce, fiindcă nu făcusem nimic rău nimănui. L-am găsit făcut ferfeniţă aproape de uşa de la intrarea în curtea din spate a şcolii.
Tot la şcoala 23 a venit odată un dentist să controleze starea dinţilor noştri - poate era un studiu statistic, nu ştiu care era scopul. Am ţinut minte acest lucru fiindcă dentistul m-a dat pe mine ca exemplu celorlalţi - spunea că am o dantură aproape perfectă, cu un uşor prognatism. Cred că vă daţi seama că nu prea mi-a plăcut să fiu aşezată drept model pentru dinţi. La 34 de ani deja nu mai aveam măselele, în afară de o măsea de minte şi mi s-au pus proteze.
În iarnă mi s-a întâmplat ceva neplăcut . Ca şi în şcoala din Voluntari unii îşi băteau joc de mine poate fiindcă nu eram rea ca ei sau fiindcă nu aveam destulă îndrăzneală. Dar treptat, până în 88, am reuşit să scap de povara timidităţii. În iarna aceea băieţii din clasă (câţiva ) m-au trântit în zăpadă şi eu am fost tare necăjită fiindcă eram într-o poziţie indecentă cu fusta ridicată.
Dintre profesori o ţin minte pe dirigintă, care era profesoară de limba engleză şi se numea D.A. Mai îmi amintesc că profesoarei de franceză îi plăcea de mine fiindcă ştiam destul de bine franceza pentru vârsta mea de atunci. O mai ştiu pe doamna M. de chimie, pe doamna de limba română, pe profesoara de muzică şi pe cea de matematică, care mi-a spus că îi place inelul meu (cel din URSS), că este simplu şi se potriveşte unei domnişoare.
La sfârşitul anului şcolar 84-85 am luat premiul trei, la egalitate cu M, colega de bancă. Locul II l-a luat A.U. şi desigur pe primul loc era L., care spre deosebire de mine era mai obsedată de învăţătură şi era şi cunoscută mai bine de profesori, oricum ea era interesată mai mult decât mine să ia note mari.
Aveam lungi discuţii cu L., aşa cum am povestit, ea vorbea mai mult decât mine, eu fiind o fire care prefera să îi asculte pe alţii cum povestesc despre ei sau alte lucruri. Sigur, vorbeam şi eu, dar puţin şi suportam stoic ideile ei care gravitau în jurul lui A., de care se îndrăgostise. Este fantastic câte idei avea pentru a descrie o simplă stare de fapt - de a fi îndrăgostită Iubirea de genul acesta e un fenomen normal pentru acea vârstă, dar totuşi L. insista prea mult. Având în vedere faptul eu eram o persoană înzestrată cu răbdare, nu îmi pare rău de timpul petrecut cu ea astfel. Eu am încercat să o aduc pe calea bună, explicându-i că e fără rost să iubeşti o persoană care te respinge, de multe ori am insistat pe acest lucru, dar ea nu a fost influenţată - ba chiar şi mai mult era pierdută în mărturisiri - poate am greşit fiindcă nu ştiam atunci cum aş putea să o ajut, poate ar fost mai bine să par total indiferentă, să schimb subiectul mereu (acest lucru cred că l-am încercat, dar în zadar). Însă există o vorbă bună despre bârnă şi pai. La început eu nu credeam că şi eu voi trăi aceeaşi poveste, fiindcă m-am îndrăgostit (adică aşa credeam eu) de fiul dnei P., cu trei ani mai mare ca mine, îl chema M. Prima oară am fost la circ cu colegii din şcoala generală parcă şi era desigur şi diriginta cu noi şi venise şi fata ei, ştiu că atunci eu am intrat într-un fel de stare de aşteptare. Fiindcă dna P. făcea meditaţii cu mine, s-a apropiat puţin de mama şi vorbeau diverse lucruri. A venit cu fiul ei la noi la masă. Atunci precis am simţit emoţii tinereşti, eram fascinată de M. fiindcă... nu are rost să explic, era firesc după viaţa de până atunci. Am avut un jurnal în care scriam şi despre acest lucru dar l-am ars peste ani. Acest M. spunea că nu îi place să apară în fotografii şi de atunci şi eu m-am ferit de poze, dar în viaţa mea nici nu prea au fost ocazii de a fi fotografiată între anii 84-92. După ce au stat la masă cu noi, am plecat cu oaspeţii să îi conducem spre staţia de maşină sau troleibuz. Discutam fleacuri cu M., a fost amabil şi vorbea cu mine (dacă ar fi ştiut ce simt pentru el probabil ar fi tăcut).
Printre altele a fost vorba de poezie şi el mi-a mărturisit că îi place Nichita Stănescu şi mi-a recitat Emoţie de toamnă fiindcă eu l-am întrebat ce îi plăcea mai mult. Dar vă puteţi imagina emoţia mea atunci ascultând acele versuri. După aceea mi-am cumpărat poeziile lui Nichita Stănescu datorită lui M. Doamna P. mi-a spus odată că ea nu e ca alţii să ofere complimente gratuite mamei (poate a simţit ce rea putea fi mama) şi nu a mai venit la noi în vizită după 89. Mai ţin minte că spunea că mama are picioare mai frumoase ca mine, ceea ce mi-a rămas în memorie fiindcă mama însăşi se lăuda cu acest lucru. De M. mi-era milă fiindcă mama lui mi-a spus că îi pare rău că el şi-a distrus sănătatea cu alcoolul. După ani, el a început o viaţă în concubinaj cu o prietenă, în casa mamei lui, care era nemulţumită de acest lucru. Iubirea mea pentru el a fost pură, gingaşă dar cu uşoare accente pasionale, a fost prima oară când visam aşa la cineva. Şi a durat până când aveam 16 ani. Atunci visul meu s-a spulberat firesc, în urma lecturilor şi maturizării gândirii mele. Oricum acea iubire platonică nu a fost nici greşeală, nici rău, l-am întâlnit pe M. numai de câteva ori. Mai îmi amintesc că un unchi al lui îi spusese lui M. (după cum povestea mama lui) că trebuie să aibă grijă ce face mai departe în viaţă. După ce am intrat la liceu, M. a avut bunăvoinţa să vină până la poarta liceului meu (Mihai Viteazul) aducându-mi o casetă cu muzică pe care i-o dădusem să o repare (se prinsese în casetofon şi dacă i-aş fi spus tatei m-ar fi certat). Oricum, tânără fiind atunci, m-a impresionat politeţea din partea lui şi faptul că m-a ajutat, fiindcă ţineam la caseta aceea audio (cu Beatles şi Simon şi Garfunkel).
………………………………………………………………………………………………
În 1984, când aveam 13 ani şi jumătate, înainte de a fi luată de ei în noua lor locuinţă (fiindcă după ce au stat la Teiul Doamnei s-au mutat pe Calea Moşilor, din cauza mamei care rămăsese cu mare frică de cutremur din 1977 şi vroia la un etaj inferior), părinţii m-au dus într-o excursie în URSS. Am plecat cu avionul, spre Moscova, unde tata a vorbit cu recepţionerul în limba rusă, fiindcă ştia ruseşte din şcoală. În zilele când am fost în URSS am învăţat alfabetul de acolo destul de uşor. Dar nu ştiu ruseşte.
Îmi amintesc că în prima seară tata a cumpărat ceva dulce de la magazinul din apropierea hotelului şi mi-a dat şi mie. Era atât de dulce încât am ţinut minte până astăzi. La Moscova am stat la coadă la mausoleul lui Lenin, aşa era atunci pentru turişti, coada era imensă. Lenin a fost al doilea mort pe care l-am văzut în viaţa mea. Mama a făcut o "scenă" foarte urâtă în Piaţa Roşie şi tata încerca în zadar să o calmeze. Până la urmă s-a descălţat şi mergea fără pantofi în mijlocul pieţei. De-a lungul sejurului de 2 săptămâni în URSS mama a fost îngrozitoare şi era prima oară pentru mine când am cunoscut grozăvia de a fi mai mult timp doar împreună cu părinţii. După ani, tata povestea mereu despre comportamentul mamei la cutremur sau în Piaţa Roşie. Şi la cutremurul din 1977 mama fugise desculţă în stradă. Atunci tata juca rolul de a mă proteja de suferinţa asupra mea din partea mamei. La Moscova sau la Leningrad am cunoscut o altă familie de turişti români (soţ şi soţie) care au discutat mai mult cu părinţii mei şi ne-au recomandat să mergem la o biserică, distrusă de oamenii regimului de atunci, unde nu se mai ţineau slujbe, ci se depozitase altceva acolo. Acum nu îmi amintesc ce, poate era o expoziţie legată de partidul comunist, oricum am fost acolo şi nu a fost cine ştie ce lucru interesant. Familia mea era împotriva lui Ceauşescu, pe care îl bârfeau destul de mult, mai ales naşul meu. La Moscova am mai vizitat şi celebra catedrală Sfântul Vasile cu turnuleţe colorate, pe dinăuntru era ca un fel de fortăreaţă.
Am mers apoi la Leningrad (actual Sankt Petersburg), apoi la Riga, apoi la Kiev. Mi-a plăcut mult excursia, dacă fac abstracţie de necazurile din partea mamei. Am mai vizitat fortăreaţa Petropavlovsky. Am şi acum diapozitive cumpărate acolo de mine. Am vizitat şi panorama Bătăliei din Borodino, unde m-a impresionat faptul că simţeam , mergând pe un fel de schele pentru vizitatori, că mă pierd în interiorul tabloului respectiv. Unul dintre drumurile parcurse în interiorul URSS a fost cu un avion micuţ, restul cu trenul. În tren tata a intrat în vorbă cu un bărbat rus care avea loc şi el în cuşeta noastră ( eu probabil eram puţin nemulţumită, gândindu-mă cum voi adormi cu un străin acolo). Bărbatul a fost amabil şi mi-a dăruit o bucată de ciocolată amară. La Leningrad am vizitat Ermitajul (Palatul de iarnă), care mi-a plăcut mult, am o poză pe scări. Am fost fericită vizitând colecţia de tablouri şi mi-a plăcut faptul că ştiam să recunosc mare parte din scenele mitologice, fiindcă citisem cu puţin timp în urmă Legendele Olimpului. Mama ardea de dorul de a cumpăra vaze indiene, cum era moda atunci pentru cei care vizitau URSS (oamenii mai aduceau de acolo căciuli din blană de iepure, bijuterii, aspiratoare şi prietena părinţilor, M.,şi alţii i-au dat mamei sfaturi cum să ascundă unele lucruri la graniţă). Fusesem îndrumaţi să vizităm magazinul Ganga, nu mai ştiu în ce oraş, dar ţin minte că am umblat şi pe străzi mai lăturalnice. Mama a rămas în final fără vazele acelea. La Riga am fost cazaţi în camere separate, la etaje diferite - eu cu mama eram la etajul 21 şi tata la 23. Seara, tata a venit la noi în cameră, şi părinţii iar au făcut o scenă de ţinut minte, o discuţie urâtă, fiindcă mama era mereu nemulţumită. În acelaşi timp erau focuri de artificii afară, dar nu am prins decât finalul şi m-au impresionat reclamele luminoase, mai ales cele în mişcare. Mama a glumit că focurile de artificii sunt în onoarea tatei şi tata a spus că sunt pentru mine. Certurile părinţilor erau de multe ori ca nişte furtuni de vară şi se opreau brusc. Tot la Riga am fost cu părinţii la malul mării, era rece, am poze de atunci şi părinţii, nu ştiu de ce, s-au rătăcit pe drumul de întoarcere. Eu aveam atunci o bună orientare în spaţiu, le-am spus pe unde ne putem întoarce cel mai uşor şi am avut o mică discuţie în contradictoriu cu tata ( tata avea mereu o vorbă: drumul cunoscut e cel mai bun dintre toate ). Pe mine m-a supărat că nu aveau deloc încredere în mine (cum am păţit întreaga viaţă). Atunci am avut dreptate cu drumul şi mama probabil a spus că sunt deşteaptă. La Kiev am vizitat Mânăstirea Peşterilor din Kiev, unde am văzut corpuri mumificate de călugări, ceea ce nu prea mi-a plăcut. Mama a cumpărat două inele cu piatră roşie şi mie mi-a cumpărat unul ales de mine, cu piatră de ametist violet deschis. Drumul de la Kiev spre casă l-am făcut cu trenul, mi-au plăcut mult ceaiurile oferite călătorilor pe drum. La graniţă tata a ascuns două inele (unul la WC) şi mie mi-a lăsat inelul meu pe deget, arătându-l controlorului. În excursie aveam micul dejun la hotel, în rest cumpăram din magazine alimentare. Când am plecat acolo aveam 62 de kg, la întoarcere, datorită mersului pe jos, aveam 58 de kg şi o talie măsurată tot de 58-59 cm. Lumea zicea că am talie subţire.
M-am mutat în Bucureşti în toamna lui 84, înainte să înceapă şcoala, în noul apartament al părinţilor la etajul trei, pe Calea Moşilor. Ei cumpăraseră mobilă nouă (doar scaunele şi fotoliile vechi le-au păstrat, plus biroul tatei pe care l-au pus la mine în cameră). Ţin minte că odată (poate chiar în 1984-1985) tata a spus să mă uit în jurul meu fiindcă aceea este închisoarea mea! Nu am dat importanţă faptului, ştiind că nu greşisem nimic. Oricum eram o persoană foarte delicată, blândă, dar cu tărie în faţa furtunilor vieţii şi credeam că voi reuşi să suport răul din partea mamei (tata spunea mereu că este mama mea şi că trebuie să o suport chiar dacă e nebună) şi chiar ţineam la ea şi credeam că forţa iubirii va învinge. Ţineam mai mult la tata, crezând că e total nevinovat în scandalurile care se derulau. Acest eveniment din viaţa mea (plecarea de la Andronache-Voluntari şi mutarea în Bucureşti) a coincis cu unele schimbări ale societăţii, cu faptul că alimentele începeau să dispară de pe piaţă şi să se cumpere pe sub mână, cu faptul că programele la televizor deveneau tot mai proaste şi scurte, cu faptul că încălzirea centrală era tot mai precară (iernile am suferit sub 18 grade mereu şi era aşa frig uneori încât dormeam îmbrăcată gros sub plapumă şi cu pături groase). Şi electricitatea se oprea (se spunea atunci "au luat lumina"), dar parcă mai mult la ţară decât la oraş. Părinţii amenajaseră apartamentul cu parchet şi gresie şi faianţă, iar pe hol era o ogivă care marca trecerea de la secţiunea mea din apartament la a lor. Balconul era deschis la început, fiindcă nu era voie să închizi balconul; când au apărut balcoane închise la vecini, părinţii s-au hotărât să facă şi ei la fel. Pe vremea când balconul nu era închis mi-a zburat vântul cămaşa mea de noapte roz pe care o aveam cumpărată de la Bucur Obor (nu ştiu de ce a rămas acolo fără cârlige, mama sau eu am fost neglijente). Dar atunci mama a fost drăguţă cu mine şi mi-a cumpărat una la fel în locul celei pierdute. La mine în cameră era la început mochetă verde, în rest erau covoare, dar în 89 mama mi-a cumpărat covor (m-a întrebat dacă îmi place şi eu m-am întins pe covorul nou şi am răspuns afirmativ - parcă era mai bine decât cu mochetă, fiindcă eu făceam uneori gimnastică - exerciţii pentru abdomen de exemplu). În perioada 84-88 am făcut adeseori gimnastică - pentru mobilitate, genoflexiuni(100 fără să obosesc fiindcă rezistenţă la eforturi fizice îndelungate aveam) şi altele.
Blocul în care locuiam era amplasat la intersecţia dintre Moşilor şi strada Zece Mese. De la fereastră aveam vedere spre strada Popa Petre din faţă şi puteam vedea soarele asfinţind. Vara era cald, era mult soare după-masa şi iarna era frig. Blocul era încă nou în 84 când ne-am mutat acolo, se pare că fusese construit după cutremurul din 1977, nu ştiu exact în ce an. Camera mea era mică, una dintre cele două camere mici ale apartamentului de patru camere. Deoarece noi eram trei persoane şi regimul de odinioară nu permitea camere în plus faţă de numărul de persoane din familie, părinţii mei au declarat că suntem patru. A patra persoană declarată a fost buna, străbunica mea şi apoi moştenitorii bunei au renunţat la partea lor din apartament. Cămăruţa mea (nu îmi amintesc numărul de metri pătraţi, dar era mică) avea iniţial uşă spre balcon, dar părinţii au zidit-o, cu toate că eu nu aş fi vrut, spunând că aşa va fi mai cald în casă. Lângă camera mea exista un WC de serviciu (aşa îi spuneau unii), unde iniţial fusese un duş. Părinţii au desfiinţat duşul şi au pus acolo maşina de spălat. Sincer, mie mi-a părut rău după duş, fiindcă mi-ar fi plăcut poate să fac câte un duş mai des, mama ar fi putut pune maşina de spălat în baia mare, dar poate că a fost mai bine aşa. În ultimii ani chiriaşii noştri care locuiesc acum acolo au reamplasat un duş, aşa mi-a spus mama, eu nu am fost să văd. Eu şi părinţii mei dormeam în camere la polii opuşi ai apartamentului, la mine un perete se învecina cu bucătăria vecinului de alături, un avocat în vârstă bolnav de astm. Pe peretele opus eu aveam biroul tatei, unde am făcut şi meditaţii în clasa a 8-a cu doamnele profesoare de matematică şi română din fosta mea şcoală generală. Cred că o cameră era totuşi în plus şi am fi putut sta bine în trei camere, dar pe acel segment din Moşilor erau blocuri cu apartamente de două sau patru camere. Pereţii acestui bloc în care stăteam erau extrem de subţiri, se auzea puternic cum trece tramvaiul 21 pe stradă, vibra şi podeaua; de asemenea se auzea bine ce vorbeau vecinii dacă aveau vreun scandal sau făceau zgomote. Până în 89 nu prea m-am întâlnit cu vreun vecin şi nici nu am fost tulburată de vreun zgomot al vecinilor. O singură dată m-a mirat faptul că vecinii de deasupra (familia A, familie de medici) aveau o petrecere zgomotoasă şi se auzea cântând un bărbat o doină ardelenească, nu mai ţin minte ce, dar avea o voce dulce, frumoasă.
Îmi amintesc prima mea întâlnire în curtea şcolii cu noii colegi. Părinţii m-au transferat la şcoala numită atunci nr.23, pe strada Oltarului, învecinată cu biserica Sf. Silvestru.(în acea biserică a slujit mai apoi cunoscutul părinte Galeriu, după al cărui nume o stradă învecinată şi-a luat numele). Eu nu am fost la slujbe în acea biserică, dar am intrat de câteva ori. În 1984 a murit Nichita Stănescu şi a fost slujba din câte ştiu la biserica Silvestru, dar nu mai ştiu când, poate înainte ca eu să fi mers la şcoală. Oricum pe vremea aceea nu ştiam nimic despre Nichita Stănescu. În curtea şcolii erau adunaţi viitorii mei colegi - tot clasa A, ca şi în şcoala din care veneam. Eu eram îmbrăcată în costum de pionier, aşa cum credeam că e nevoie la ceremonia deshiderii, dar alţii erau în uniformă obişnuită, nu cum eram eu învăţată la fosta mea şcoală. O colegă, I., care era o figură simpatică şi populară în şcoală şi în clasă, m-a luat de mijloc, de centură, vrând să mă introducă în atmosfera de acolo, să îmi prezinte colegi sau profesori. I. stătea pe strada Spătarului în apropiere şi tatăl ei era inginer, tata spunea că îl cunoaşte.
Amintesc aici câţiva dintre foştii mei colegi: M.G., viitoarea mea colegă de bancă şi totodată vecină de bloc (ea stătea la etajul 6, avea o soră cu un an mai mică, R., m-a impresionat faptul că M. semăna mult cu tatăl ei, iar R.cu mama). Cu ele m-am împăcat destul de bine, părinţii le trimiteau la tenis şi de la ele am învăţat să joc schimb de fluturi cu rachete de badminton, bineînţeles fără fileu. De multe ori ne-am jucat împreună, mie îmi plăcea mult să alerg după fluturaş, să îl prind în zbor; am fost cu ele şi în parcul unde jucau tenis odată. Exista un singur lucru pe care îl reproşam lui M., dar acum, când ştiu cum e lumea şi viaţa (şi faptul că ea a reuşit să facă trei facultăţi şi să emigreze în SUA), mă gândesc că am greşit în judecarea acelei trăsături ca defect: se arăta a fi prea mândră sau arogantă şi parcă avea un fel de agresivitate inclusă, subînţeleasă; poate acest lucru poate însemna o calitate.
M.L. sau L. cum i se spunea, era fruntaşa la învăţătură a clasei şi probabil comandant de detaşament. Oricum nu îmi amintesc cu precizie, fiindcă la noua mea şcoală activităţile pioniereşti erau rare, nu ţin minte nimic despre aşa ceva; aici nu se cereau nici coji pentru iepuri, nici frunze pentru viermii de mătase. Ea s-a apropiat treptat de mine şi am început să avem discuţii lungi, unele plictisitoare pentru mine, fiindcă ea îmi tot povestea secretul ei (desigur nu am spus altcuiva, nici nu aveam de ce şi cui) şi anume că este îndrăgostită de colegul A. Acest lucru mă enerva la ea - faptul că era foarte insistentă şi cicălitoare de multe ori, dar pot recunoaşte că eu nu am respins niciodată pe nimeni şi nici nu ştiam cum. Cum mărturisea peste ani dna H., profesor psiholog în facultate, nici eu nu ştiam să spun NU. Dar vă rog să nu mă judeacţi aspru pentru aceasta, caracterul meu s-a mai format până în 88. Deşi L. mi-a povestit că a discutat chiar cu A. despre iubirea ei faţă de el şi el a respins-o, chiar şi în anii de liceu îi mai arunca câte-o privire sau îmi mărturisea despre nostalgia ei legat de acea iubire adolescentină. Mi-a dat şi o poezie a ei despre el. Şi L. stătea aproape de şcoală, chiar mai aproape decât mine.
Tot aproape de şcoală stătea şi O., colegă care ştia să zâmbească frumos şi era bună şi cuminte. Era genul care părea să ţină la ideea de prietenie, la colegi, am fost odată la ea în vizită şi L. mi-a spus că tatăl lui O. avea un loc de muncă mai special.
O. este cea care a făcut poze la sfârşitul anului şi şcolii. Eu nu aveam cu ce şi în plus mi se inculcase ideea că e mai bine să nu apari în poze, să fii mai şters, astfel încât nu apar în primul rând.
M. M. era fiica profesoarei noastre de chimie şi era o persoană pe care nu ai cum să o uiţi - înaltă şi voinică (şi mama ei era), cu exprimare bruscă şi aparent sinceră a emoţilor sau gândurilor. Am fost la ea acasă, la ziua ei de naştere. În clasă ea se împăca bine cu alţii chiar dacă era mai băieţoasă, eu simţeam că ascunde gingăşie dedesubt. La sfîrşitul clasei a 8-a a fost un fel de « banchet » şi M.M. a rugat un băiat, chiar pe cel îndrăgit de L. să danseze cu mine.
Notă discordantă faţă de alte fete făcea F., fiindcă era o fată cu limbaj vulgar, de care îmi amintesc fiindcă la mine acasă nu se foloseau astfel de cuvinte. Îi era greu şi cu învăţatul.
O altă colegă era I., care mai avea o soră mai mare şi locuia pe strada Plantelor. Cel mai mult ieşea în evidenţă faptul că avea talent la matematică şi la jocul de baschet. Uneori mă întorceam acasă cu ea şi mai discutam, odată m-a făcut să mă simt prost spunând că eu sunt o persoană superioară. Ea citea Noica şi Nietzsche încă de atunci şi spunea că aşa a început ea să citească, mai întâi cărţile mai grele şi poveştile doar după ce a crescut.
Coleg cu mine era şi C.P. (colega L. îi spunea Pătrăţel). Îi plăcea matematica şi lui, l-am întâlnit de vreo două ori pe Moşilor şi după 89.
Colegul A., obsesia de zi cu zi a colegei L.,era prieten cu altă colegă. Era un elev bun şi îmi plăcea că vorbea frumos cu mine, deşi se înţelegea mai bine cu vecina mea de bloc. La sfârşitul anului şcolar a dansat un dans (blues se spunea pe vremea aceea) împreună cu mine fiindcă l-a rugat M. M., căci pe mine nu mă invita nimeni la dans. Deşi era un lucru aranjat, am acceptat, a fost primul meu dans cu o persoană de sex opus şi îmi amintesc că l-am întrebat cum trebuie să dansez; probabil eram prea emoţionată, căci evident îi putusem vedea pe alţii dansând, nu aveam de ce să întreb. În rest probabil că mai aveam discuţii glumeţe sau câte ceva legat de obiectele de studiu (oricum nu aveam o relaţie apropiată cu el).
Colegul lui de bancă era un băiat cu ten măsliniu, foarte cumsecade.
Mai am amintiri despre o colegă blondă şi gingaşă şi delicată în relaţia cu alţii, A., la care desigur ţineam mult.
În ansamblu pot declara fără să roşesc că am ţinut la colegii mei de clasă, ca întotdeauna în viaţă.
Şcoala era o clădire veche, răcoroasă vara, dar prea întunecată pentru gustul meu de atunci, trezindu-mi amintiri nostalgice din fosta mea şcoală, care era nouă şi luminoasă, chiar dacă nu avea valoare arhitecturală. Sau, poate fiindcă mă obişnuisem cu fosta mea şcoală, mi se părea prea întunecat la şcoala 23. Oricum, glumesc şi eu puţin; nu trebuie să credeţi că nu vedeam bine în sala de clasă, era destulă lumină pentru activitatea şcolară. De asemenea mă deranja faptul că în noua mea şcoală nu era linişte şi disciplină ca în Voluntari. Aici copiii din oraş erau puţin mai altfel. Aceste mici probleme de adaptare pe care le-am avut mă dureau mai tare din cauza faptului că părinţii mă chinuiau rău de tot acasă.
Printre activităţile extraşcolare era un cor condus de profesoara de muzică, care m-a racolat şi pe mine, ca pe toate fetele de altfel, cu toate că înainte profesorii şi alţii spuneau că nu am voce şi ureche muzicală. Vă puteţi imagina bucuria mea de a fi împreună cu alţii, cântând în cor, fiindcă îmi şi plăcea foarte mult să cânt. Dar eram timidă şi mă temeam să nu stric armonia generală şi cântam cu voce slabă. Mi se pare că am cerut să mă mute de la vocea a 2-a la vocea întâi sau invers. Se pare totuşi că un timp am cântat la vocea a 2-a fiindcă îmi amintesc un cântecel de atunci – « Şcoala ne-nvaţă gândul curat, cântece jocuri de neuitat ». Când profesoara de muzică ne-a cerut să mergem cu ea la un spectacol (corul şcolii) şi era obligatoriu să mergem cu toţii, eu nu am apărut pe scenă, fiindcă eram convinsă că nu am voce şi nu vroiam să ies în evidenţă. De asemenea, mă tem că atunci a fost singura dată din viaţă când am minţit, că sunt răcită sau ceva similar. Mie mi-era tare greu să mint, am fost educată să fiu mereu sinceră. Tot în afara orelor de curs mai erau şi olimpiade şcolare, dar eu nu m-am dus, fiindcă mi se părea că sunt incapabilă să obţin rezultate bune.
Am suferit unele lucruri neplăcute din partea colegilor. Eu fusesem în vară la Colun, în satul bunicilor, şi pictasem în acuarele casele, făcusem portretul în creion al bunicilor destul de frumos şi cred că aveam şi alte picturi cu mine la şcoală într-o zi. Poate e din cauza fostului profesor de desen care m-a batjocorit puţin, insistând că nu sunt făcute de mine desenele din vacanţe. Cele pe care le aveam la şcoală în acea zi erau drăguţe pentru gustul meu de atunci şi mai ales amintiri dragi. Nu am avut nici o greşeală, nu intenţionam să mă laud, era dragostea mea faţă de satul meu drag pe care vroiam să o împărtăşesc şi altora, mai ales fiindcă eram un copil singur şi abuzat de părinţi. Atunci colegii mi-au furat în pauză desenele din bancă. Mi-a părut rău după ele, pentru mine însemnau mult.
În altă zi mi-au furat carnetul de note din şcoala generală, nu ştiu de ce, fiindcă nu făcusem nimic rău nimănui. L-am găsit făcut ferfeniţă aproape de uşa de la intrarea în curtea din spate a şcolii.
Tot la şcoala 23 a venit odată un dentist să controleze starea dinţilor noştri - poate era un studiu statistic, nu ştiu care era scopul. Am ţinut minte acest lucru fiindcă dentistul m-a dat pe mine ca exemplu celorlalţi - spunea că am o dantură aproape perfectă, cu un uşor prognatism. Cred că vă daţi seama că nu prea mi-a plăcut să fiu aşezată drept model pentru dinţi. La 34 de ani deja nu mai aveam măselele, în afară de o măsea de minte şi mi s-au pus proteze.
În iarnă mi s-a întâmplat ceva neplăcut . Ca şi în şcoala din Voluntari unii îşi băteau joc de mine poate fiindcă nu eram rea ca ei sau fiindcă nu aveam destulă îndrăzneală. Dar treptat, până în 88, am reuşit să scap de povara timidităţii. În iarna aceea băieţii din clasă (câţiva ) m-au trântit în zăpadă şi eu am fost tare necăjită fiindcă eram într-o poziţie indecentă cu fusta ridicată.
Dintre profesori o ţin minte pe dirigintă, care era profesoară de limba engleză şi se numea D.A. Mai îmi amintesc că profesoarei de franceză îi plăcea de mine fiindcă ştiam destul de bine franceza pentru vârsta mea de atunci. O mai ştiu pe doamna M. de chimie, pe doamna de limba română, pe profesoara de muzică şi pe cea de matematică, care mi-a spus că îi place inelul meu (cel din URSS), că este simplu şi se potriveşte unei domnişoare.
La sfârşitul anului şcolar 84-85 am luat premiul trei, la egalitate cu M, colega de bancă. Locul II l-a luat A.U. şi desigur pe primul loc era L., care spre deosebire de mine era mai obsedată de învăţătură şi era şi cunoscută mai bine de profesori, oricum ea era interesată mai mult decât mine să ia note mari.
Aveam lungi discuţii cu L., aşa cum am povestit, ea vorbea mai mult decât mine, eu fiind o fire care prefera să îi asculte pe alţii cum povestesc despre ei sau alte lucruri. Sigur, vorbeam şi eu, dar puţin şi suportam stoic ideile ei care gravitau în jurul lui A., de care se îndrăgostise. Este fantastic câte idei avea pentru a descrie o simplă stare de fapt - de a fi îndrăgostită Iubirea de genul acesta e un fenomen normal pentru acea vârstă, dar totuşi L. insista prea mult. Având în vedere faptul eu eram o persoană înzestrată cu răbdare, nu îmi pare rău de timpul petrecut cu ea astfel. Eu am încercat să o aduc pe calea bună, explicându-i că e fără rost să iubeşti o persoană care te respinge, de multe ori am insistat pe acest lucru, dar ea nu a fost influenţată - ba chiar şi mai mult era pierdută în mărturisiri - poate am greşit fiindcă nu ştiam atunci cum aş putea să o ajut, poate ar fost mai bine să par total indiferentă, să schimb subiectul mereu (acest lucru cred că l-am încercat, dar în zadar). Însă există o vorbă bună despre bârnă şi pai. La început eu nu credeam că şi eu voi trăi aceeaşi poveste, fiindcă m-am îndrăgostit (adică aşa credeam eu) de fiul dnei P., cu trei ani mai mare ca mine, îl chema M. Prima oară am fost la circ cu colegii din şcoala generală parcă şi era desigur şi diriginta cu noi şi venise şi fata ei, ştiu că atunci eu am intrat într-un fel de stare de aşteptare. Fiindcă dna P. făcea meditaţii cu mine, s-a apropiat puţin de mama şi vorbeau diverse lucruri. A venit cu fiul ei la noi la masă. Atunci precis am simţit emoţii tinereşti, eram fascinată de M. fiindcă... nu are rost să explic, era firesc după viaţa de până atunci. Am avut un jurnal în care scriam şi despre acest lucru dar l-am ars peste ani. Acest M. spunea că nu îi place să apară în fotografii şi de atunci şi eu m-am ferit de poze, dar în viaţa mea nici nu prea au fost ocazii de a fi fotografiată între anii 84-92. După ce au stat la masă cu noi, am plecat cu oaspeţii să îi conducem spre staţia de maşină sau troleibuz. Discutam fleacuri cu M., a fost amabil şi vorbea cu mine (dacă ar fi ştiut ce simt pentru el probabil ar fi tăcut).
Printre altele a fost vorba de poezie şi el mi-a mărturisit că îi place Nichita Stănescu şi mi-a recitat Emoţie de toamnă fiindcă eu l-am întrebat ce îi plăcea mai mult. Dar vă puteţi imagina emoţia mea atunci ascultând acele versuri. După aceea mi-am cumpărat poeziile lui Nichita Stănescu datorită lui M. Doamna P. mi-a spus odată că ea nu e ca alţii să ofere complimente gratuite mamei (poate a simţit ce rea putea fi mama) şi nu a mai venit la noi în vizită după 89. Mai ţin minte că spunea că mama are picioare mai frumoase ca mine, ceea ce mi-a rămas în memorie fiindcă mama însăşi se lăuda cu acest lucru. De M. mi-era milă fiindcă mama lui mi-a spus că îi pare rău că el şi-a distrus sănătatea cu alcoolul. După ani, el a început o viaţă în concubinaj cu o prietenă, în casa mamei lui, care era nemulţumită de acest lucru. Iubirea mea pentru el a fost pură, gingaşă dar cu uşoare accente pasionale, a fost prima oară când visam aşa la cineva. Şi a durat până când aveam 16 ani. Atunci visul meu s-a spulberat firesc, în urma lecturilor şi maturizării gândirii mele. Oricum acea iubire platonică nu a fost nici greşeală, nici rău, l-am întâlnit pe M. numai de câteva ori. Mai îmi amintesc că un unchi al lui îi spusese lui M. (după cum povestea mama lui) că trebuie să aibă grijă ce face mai departe în viaţă. După ce am intrat la liceu, M. a avut bunăvoinţa să vină până la poarta liceului meu (Mihai Viteazul) aducându-mi o casetă cu muzică pe care i-o dădusem să o repare (se prinsese în casetofon şi dacă i-aş fi spus tatei m-ar fi certat). Oricum, tânără fiind atunci, m-a impresionat politeţea din partea lui şi faptul că m-a ajutat, fiindcă ţineam la caseta aceea audio (cu Beatles şi Simon şi Garfunkel).
Fiindcă aveam mari probleme acasă cu părinţii, rămăsesem cu gândul la fosta şcoală şi la foştii colegi şi i-am mărturisit cred şi dnei P. acest lucru. Atunci dnei m-a invitat la fosta şcoală. Colegii au fost foarte amabili cu mine, ca şi cum ţineau la mine şi mă respectau. Eram copleşită de emoţie cu adevărat. Am făcut poze în grup, le mai am şi acum.
Colega I., cea care îmi spusese că eu sunt un om superior, îi vorbea de rău pe cei de naţionalitate maghiară. Atunci eu i-am spus că şi eu sunt pe sfert unguroaică şi că am fost tratată frumos în magazinele maghiarilor în Ardeal. Ea mi-a răspuns că se purtau bine pentru că ştiau că sunt rudă cu ei, iar eu am contrazis-o. Am fost şi la ea acasă de câteva ori şi m-au impresionat tablourile cu flori ale tatălui ei. Ea se arăta puţin nemulţumită că tatăl ei picta numai flori. În ansamblu era un om pe care l-am admirat, dar aceste mici detalii prin care m-a înţepat atunci au devenit mai dureroase peste ani, după ce alţii m-au lovit, mai mult decât I. Poate am judecat-o prea aspru. Ea a plecat printr-o bursă în străinătate din primul an de facultate, la Copenhaga şi, fiindcă a avut noroc, s-a măritat cu un tânăr cunoscut acolo. Între timp mai îmi trimitea scrisori, a fost una dintre puţinele relaţii pe care le-am avut după 89. Dar numai până ce am fost închisă psihiatric în 1992. S-a întors într-o vizită în România pentru scurt timp şi am fost la ea în vizită - se schimbase mult - şi mie mi-a spus că nu m-am schimbat, dar pe un ton în care era parcă inclus faptul că ea ştia despre necazurile mele. Mă simţeam rănită (Cum adică, dacă omul e închis psihiatric înseamnă că se schimbă? Sau dacă are necazuri grele nu este acelaşi om?). În poza ei de la nuntă ea era într-o micuţă capelă, îmbrăcată în rochie bleumarin, aşa cum visasem şi eu odată să am una. La un moment dat m-a părăsit, nu mi-a mai răspuns la scrisori şi eu am suferit mult. Totuşi nu am greşit nici faţă de ea, nici faţă de alţii. Din Danemarca a ajuns să emigreze în Canada, s-a dezvoltat în mediu universitar şi avea acum câţiva ani patru băieţi. Pe mine m-a părăsit, dar colegei noastre comune I de la Constanţa îi trimitea scrisori, ştiu de la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului. Cele două au fost colege de bancă în liceu, deci între ele era o relaţie mai intimă.
Un alt detaliu care mi-a rămas în minte din perioada clasei a 8-a este că tata m-a dus la matematicianul Ottescu să îmi evalueze performanţa la matematică. Bineînţeles, au fost subiecte foarte grele pentru mine (eu învăţam bine la nivelul cerinţelor din clasă), subiecte ca la olimpiade. Ştiu că am stat mult acolo să mă gândesc şi cred că nu am reuşit să rezolv vreun subiect. Dl. Ottescu i-a spus tatei că sunt la nivelul notei 8 la matematică şi tata era puţin dezamăgit. Pe mine nu m-a deranjat nota, dar mi-a rămas în memorie mustrarea tatei atunci inexplicabilă pentru mine, că nimeni nu are voie să încerce să îşi depăşească nivelul social. Jur pe tot ce e curat că eu nu aveam orgolii sau ambiţii de a urca mai sus pe scara socială, nu înţeleg de ce tata a vorbit aşa atunci.
La meditaţii mă descurcam bine, mă deranja însă faptul că trebuia să învăţ pe dinafară comentariile la limba română, ca un papagal. Dar nu am avut de ales, altfel ar fi fost scandal şi oricum toţi colegii făceau aşa, dacă aveau bani pentru meditatori. La sfârşitul clasei a 8-a am dat examen de admitere la Liceul Mihai Viteazul, aproape de casă. Dar eu nu îmi doream defel acest lucru, am plâns mult şi mi-am implorat în zadar părinţii să mă lase la liceul de limbi străine (ei mi-au spus că aşa nu voi mai avea şanse pentru facultate, fiindcă liceul, actual Jean Monet, era considerat un liceu slab). Atunci am implorat să mă lase la liceul pedagogic şi ei au răspuns cu aceleaşi argumente. Privind în urmă recunosc că de data aceea aveau dreptate, LMV era un liceu bun şi mulţi tineri au reuşit la facultate din acel liceu. Dar mie nu prea îmi plăceau matematica şi fizica, de aceea insistasem să bat la porţi închise. La examenul de admitere subiectele au fost extrem de simple şi la română şi la matematică, comparativ cu alţi ani, era nevoie doar de puţină atenţie concentrată şi eu am reuşit să fiu atentă. Am luat nota 10 la română şi 10 la matematică (a mai fost o elevă care a luat 10-10). Am fost cu tata să vedem rezultatele, eu eram îmbrăcată într-o pereche de blugi mai vechi ai mamei, deci se vedea cât eram de grasă şi nişte băieţi din spate au spus ceva urât, parcă legat de fundul meu. Acest lucru m-a deranjat puţin, fiindcă eu mă îngrăşasem 10 kg numai în anul 1984-1985, datorită unui stres imens în viaţa mea fragedă, puţin obişnuită atunci cu asemenea tratament din partea părinţilor. Tata m-a încurajat să nu îmi pese de proştii aceia, dar eu nu reuşeam să îi urmez sfaturile.
Relaţia cu părinţii a fost îngrozitoare încă de la început. Şi nu aveam nici o vină şi nu îi provocam. Tata spunea multe lucruri urâte şi era violent, astfel încât destul de repede mi-am pierdut imaginea frumoasă pe care o aveam despre el. Înainte nu mă lovise. Ţineam la părinţi şi eram înarmată cu forţa calmului senin, a răbdării şi iubirii şi credeam că în timp aceste lucruri vor învinge. Tata a spus la început ceva ce nu am înţeles atunci : "ce-a făcut ăsta! mi-a adus duşmanul în casă", uitându-se la mine. Mă gândeam că poate se referă la naşul meu şi educaţia primită de mine, dar nu înţelegeam de ce mă numeşte duşman. Eu întindeam în permanenţă flori din suflet părinţilor, ajutam în gospodărie dacă mama mă lăsa (că ea nu prea mă suporta la bucătărie, nici la spălat vase). Ţin minte una dintre temele repetate ale certurilor dintre părinţi, anume faptul că mama îl bătea la cap pe tata că e obosită, că nu mai poate, că el e leneş etc., că nu spală nici măcar vasele - dar tata oricum nu le spăla bine. Mama insista ore în şir asupra aceloraşi aspecte în scandalurile pe care ea sau tata le creau. Era oribil, nu vă puteţi imagina cât am suferit. La început părinţii se certau între ei mult, atât de mult încât şi pe mine mă deranjau. Tema care se repeta mereu era banii (adică lipsa banilor). Mama îi reproşa tatei că prăpădeşte banii (pe jocuri de noroc sau altceva) şi tata scotea mereu hârtie şi creion şi începea interminabile socoteli, încercând să explice mamei că el are dreptate.
Era multă agresivitate între ei. Eu, fiind blândă şi cuminte, am făcut greşeala de a încerca să îi împac de cîteva ori. Mama făcea scene şi de una singură, spărgea, arunca lucruri, ţipa, după care se ducea în dormitor şi se scufunda plângând în perne şi nu mai vroia să vorbească deloc un timp. Eu mă duceam la ea şi încercam s-o mângâi sufleteşte, s-o calmez, s-o alin şi chiar îmi ceream iertare de la ea, deşi nu aveam vreo vină, fiindcă mi-era milă de ea. Uneori se ridica din perne cu un zâmbet ciudat pe faţă şi apoi se comporta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, era genul "nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu îi miroase". Din repetate şi nenumărate scene sau certuri ale părinţilor eu am început treptat să dobândesc mai mult autocontrol şi să rămân calmă constant pe parcursul certurilor sau păcii iluzorii care se instala. Tata spunea că prin acele chinuri din partea lor asupra mea vrea să mă întărească pentru viitor. După ce mă băteau pe mine, tot la fel se purtau brusc ca şi cum nimic nu se întâmplase.
Odată mama mi-a arătat cum tata prăpădea banii, mi-a povestit cum a luat carnetul ei de CEC şi a cheltuit totul şi atunci ea vroia neapărat să divorţeze, dar a renunţat de dragul meu. Tata îşi exprima mereu ideea că omul trebuie să aibă bani numai cât e necesar şi lăsa puţini bani în casă. Mama avea salariul mai mare ca el, din câte mi-a spus ajunsese în 89 la 4000 lei. De divorţ a mai venit vorba în certurile lor de multe ori. După un timp certurile lor erau mai rare, în schimb au transferat agresivitatea asupra mea. Mama mă certa mult şi mă bătea, plecând de la fapte fără importanţă, în care eu nu greşisem. Uneori venea şi tata (deşi spunea că mă protejează de mama) şi mă bătea şi el. Până la 18 ani nu mă învineţeau. După ce se sătura să mă chinuie, mama mă lăsa în camera mea şi era rândul meu să plâng în pernă, fiindcă la început eram sensibilă la acele certuri şi bătăi, treptat m-am maturizat către 1988.
Nu ştiu de ce vecinii nu interveneau.
Erau scene ale mamei care ştima că vor izbucni de fiecare dată când trebuia să mergem în vreo vizită sau când plecam la vreun spectacol împreună (destul de rar) - se părea că mamei nu îi plăcea să părăsească casa, acest lucru o irita întotdeauna. Şi astfel de multe ori întârziam.
Tata a spulberat repede iubirea ce i-o purtam - a început să-mi zică drept alint "pleoştirea".
Repeta mereu vorbe de genul "5x5!", credeam eu fiindcă odinioară învăţasem cu el tabla înmulţirii sau "şi Cristina după uşă bate toba la păpuşă" etc.
De la început mi-a spus că voi fi toată viaţa ciuca bătăii, batjocura lumii şi că toţi mă vor călca în picioare.
Spunea că toate acele certuri nu contează (verba volant era o vorbă preferată de el).
Vroia neapărat să mă înveţe să joc şah şi mie nu îmi plăcea, iar dacă acceptam o încercare, apăreau scene urâte, fiindcă tata mereu (şi la jocul PERSPICO, sau altele din comerţ) juca mereu teatru că se supără dacă eu câştigam şi justifica mereu cu ideea că el mă lăsase să câştig, că eu sunt proastă şi nu văd acest lucru - dar eu nu mă supăram dacă pierdeam. Nu pot înţelege de unde avea acea agresivitate fără cauză, de ce mă lovea pe mine. În primul an de convieţuire cu părinţii am mai încercat să ne jucăm împreună, dar mereu se iscau certuri urâte. Nu mai povestesc ce se întâmpla dacă îi ceream ajutorul tatei la vreo problemă de matematică.
În faţa unei presiuni psihice aşa mari asupra mea, eu am început să scriu lucrurile mai importante într-un jurnal pe care l-am ars eu singură, fiindcă în 89 speram că e posibil să întorc spatele trecutului şi să ajung undeva departe de părinţi. De asemenea mi-am găsit refugiu în învăţatul pentru şcoală sau lectura intensă.
Adevărul este că bani nu prea aveau părinţii mei şi m-a enervat faptul că unii începuseră să spună că eu sunt bogată, ca şi cum credeau altceva. Îmi spuneau chiar că voi moşteni mult ! Purtam adesea o pereche de pantofi negri bulgăreşti şi foarte rezistenţi pe care îi aveam din clas a VII-a, de atunci un timp nu am mai crescut nici la extremităţi, astfel încât i-am avut şi după 1989. Ulterior am mai crescut puţin în înălţime şi la tălpi. Probabil mama a aruncat acei pantofi. În ce priveşte hainele, mama avea dulapul ticsit, eu nu aveam decât câteva, la un moment străbunica mi-a dăruit o rochie albastră şi nu prea îmi plăcea fiindcă era ca pentru o fetiţă mică ca model. La fel şi cu pantofii. Mama avea multe cutii de pantofi şi sandale, inclusiv imitaţie de piele de şarpe (nu îmi plăceau), în timp ce eu aveam doar câteva.
Dar nu am de ce să mă plâng de acele lucruri, necazul mai mare erau certurile şi bătăile acelea oribile. Sufeream, fiindcă aveam inimă bună şi caldă şi sentimente frumoase pentru mamaia, mama tatei, rămasă singură şi părăsită şi fără bani la Andronache. Eu am făcut tot posibilul să o ajut, dar recunosc că eram la început aşa delicată încât mi-era greu să merg acolo şi să o văd în suferinţă. Oricum eu nu aveam bani să o ajut cu de-ale gurii. Şi la început sufeream şi de dorul de ea.
Între 84-88 au venit mai mulţi vizitatori la noi acasă, după 89 au dispărut.
Dincolo de strada Zece Mese era un coafor unde mama m-a dus în clasa a 8-a la epilat la cosmeticiană. Celelalte fete din clasă nu au fost aşa precoce la epilat, dar eu chiar aveam păr mult pe picioare şi era urât. Mă simţeam puţin jenată că eu nu sunt ca ele şi merg la epilat.
În ce priveşte relaţia mea cu colega L, tata a fost împotriva ei la început, fiindcă spunea că L. e ţigancă. Familia mea era total împotriva ţiganilor. Dar până la urmă m-a lăsat. Aşa spunea şi despre o anumită mătuşă că e ţigancă. Eu nu prea am înţeles ce poate însemna acest lucru, fiindcă nu mi se părea că aceste două persoane ar fi ţigănci.
În vacanţa de vară 1985 am fost la Colun, ca de obicei. Acolo m-am întâlnit cu mulţi tineri de vârsta mea sau puţin mai mari, care veniseră în vacanţă acolo. Îmi amintesc că a fost un fel de petrecere câmpenească, pentru a sărbători întâlnirea tradiţională a fiilor satului şi ne-am adunat cu toţii în lunca Oltului, care începea să se transforme, faţă de aspectul iniţial. Cred că aproximativ în acea perioadă începuse lucrul la baraj. În ziua când am fost pe luncă am gustat puţină bere cu acei prieteni, ceea ce era un eveniment, fiindcă eu nu gustasem alcool până atunci şi atunci am vrut să fiu în rândul lumii. Mai am încă poze. Purtam o rochie delicată de pânză topită care desigur îmi plăcea şi toate emoţiile mele erau pure, gingaşe, delicate, calme ca o ploaie blândă de primăvară. Cum eram atunci am rămas şi în anii calvarului greu şi până în ziua de astăzi. Chiar din 1984 am început din nou să scriu poezii, îmi amintesc una despre alb, era despre iubirea frumoasă faţă de oameni, despre pace şi gând curat şi alb. Revenind la Colun, mai pot spune că părinţii mi-au cumpărat rachete de tenis (de badminton nu au găsit) şi le-am dus cu mine acolo şi mă jucam cu fetele de acolo. Aşa de mult îmi plăcea jocul acela cu fluturaşul, încât nu mă înduram să mă opresc când se făcea seară şi se mai vedea doar vârful întunecat al fluturelui de plastic pe cer. Am mai jucat jocuri de cărţi, am fost cu tinerii de acolo în plimbare în împrejurimi. Era aşa de frumos pentru mine fiindcă ţineam mult la ei şi la sat şi părinţii mă chinuiau, acelea au fost dintre puţinele clipe dulci în perioada 1984-1988.
Dar ceea ce m-a deranjat puţin în vara aceea (recunosc că eram puţin prea sensibilă încă) a fost faptul că familia mea răspândise în sat zvonul că eu intrasem cu 10 la liceu. În felul acesta mă simţeam vulnerabilă prin faptul că toţi ştiau şi chiar mă felicitau pe uliţă când mă întâlneam cu ei. Şi eu nu eram defel mândră de rezultatul meu, dimpotrivă eram uşor supărată că fusese totul apreciat cu 10, parcă ieşeam în evidenţă şi acest lucru nu mi-a plăcut nicicând. Mai mult decât atât, comentariile la română nu reflectau gândirea mea. Aşa eram eu, poate prea onestă.
Un alt lucru care m-a deranjat a fost că revista Femeia, împrumutată de la o rudă şi pe care vroiam să o dau înapoi (eram prea corectă), mi-a fost furată de nu ştiu cine la şipotul din sat. E adevărat că atunci stătusem de vorbă cu o tânără ţigancă corturăreasă (pe vremea aceea erau corturari într-o casă din sat), dar nu am bănuit-o pe ea de furt, nu era sigur că ea o luase. Prietenii din sat spuneau că aşa li se pare logic. Poate a fost ea, poate nu, dar eu mi-am făcut sânge rău prea mult, fiindcă fusesem neatentă cu revista.
Drept concluzie pot spune că acest prim an, 1984-1985, al calvarului meu a fost extrem de dificil pentru vârsta mea fragedă. Am plâns mult în singurătate, am scris în jurnalul meu ce se întâmpla. Dar nu mă aşteptam ca lucrurile să devină şi mai greu de suportat, aveam încă iluzii, spulberate în anii care au urmat.
Am speranţa că poate veţi găsi câteva lecţii de viaţă, chiar dacă nu multe, în ceea ce am povestit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu