să mă înalţ câte
puţin
până la cuibul
unei păsări negre
uitată de
Dumnezeu
părul meu lung
tot mai sărat şi aspru
să o învăluie ca
în leagănul unui copac uscat
să o hrănesc din
ochii mei de nucă verde
din lacrimă de
fericire
să crească
cu aripile în
cruce
cu ciocul zăvorât
până când va fi
mai mare decât soarele din pupile
şi singura uşă
deschisă precum cerul senin
cu acces interzis
pentru mine
se va închide
totuşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu