sunt mama fiului
rătăcitor
ţineam pruncul
înfăşat prea strâns până când a plecat
în lumea
ispitelor
să-şi îndrepte
genunchii
am dat vântului
să muşte din mine patruzeci de ani
în deşert cu
rochia de sac aspru peste pântecul gol dedesubt
am spălat
picioarele statuilor preasfinte
în ulei din
sfârcuri de măslin
am dat ploilor
culoarea lacrimii când încă strigam după pruncul meu
din gura unei
peşteri deschisă în furtună
am învăţat legea
uscată
din pădurea
osândiţilor
ca floarea
soarelui m-am ridicat mereu la răsărit
m-am învârtit
până când noaptea m-a lăsat către pământ
cu inima neagră
şi grea de fiul meu
care nu s-a
întors
din prea marea
mea iubire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu