De câte ori aud
pe vreunii spunând „oamenii de rând” mă cuprind o durere şi un dezgust
sfâşietoare. Fiindcă ei spun ca şi cum eu eu nu aş fi om de rând, ci altceva.
Termenul de om obişnuit nu îmi prea place, l-am şi uitat fiindcă obişnuinţa doare. Dar ce Doamne? Intelectual nu sunt fiindcă mi s-a interzis să am acest statut,
să profesez sau să aparţin vreunei asociaţii sau comunităţi de intelectuali. Tot
ce am scris au fost lucruri de rând, verificate de mine ca fiind deja scrise de
alţii demult, scrise de alţii chiar şi în epoca actuală. Dar au fost autentice,
scrise cu puţina mea înzestrare literară. Nu am dezvăluit secrete şi nu am
scris lucruri criptice. Ceea ce am spus despre viaţa mea a fost mereu adevărat.
Bani nu am avut
şi am ajuns să cerşesc de foame fiindcă nu mă pot muta din mai multe motive cu singura mea rudă în
viaţă apropiată, mama. Oricum ea e singura relaţie din viaţa mea. Am observat, intrând în magazine de fast food, că
oamenii la rând au foarte mulţi bani. Am observat în toate locurile şi altfel
de lucruri de acest fel. Eu merg doar în jurul blocului fiindcă nu am bani de
transport în oraş, cu aceeaşi fustă primăvară, vară, toamnă de peste 10 ani.
Dacă nu sunt om de rând înseamnă că sunt cerşetoare? Nu, fiindcă de mai multe
ori mi s-a refuzat câte un leu necesar pentru un măr, chiar dacă promiteam că
îl voi da înapoi, ceea ce mereu am făcut când am primit împrumut. Este adevărat
însă că unii m-au ajutat uneori. Dar, deşi demult am cerut ajutorul discret al multor
organizaţii sau oameni, am fost refuzată. Nu am făcut tam-tam public.
Nebună, aia eşti,
spune vântul. De ce, întreb eu din nou, fiindcă nu am greşit nimic? Şi nici nu
am avut tulburări psihice cum sunt ele scrise în cărţi pe care le-am citit. Silogism
rezolvat: înseamnă că nebun este omul respins de ceilalţi fiindcă nu le place
de el, mai ales dacă e blând şi bun, obligat să îşi poarte crucea exact din
păcatele celorlalţi. Dar atunci, întreb eu, de ce ei fac publicitate pozitivă
pentru unele cazuri de abuzuri ale drepturilor omului şi oamenii par că se
revoltă? Sau că sunt mulţumiţi dacă vreo poveste are final aparent pozitiv? Şi
eu am rămas doar copilul de la 13 ani când au început necazurile mari din
viaţa mea. Ştiu, nu este un silogism valid, deoarece eu sunt doar un element al mulţimii de nebuni şi nu pot trage concluzii universale.
Oare totul e numai teatru al
absurdului ca în Lecţia lui Eugen Ionescu şi menajera profesorului doar mustră
blând şi ascunde cadavrele, poate cu un fel de bucurie? Omul cavernelor se
bucura dacă o femeie rănită îşi revenea? Sau se bucura dacă ea murea? Ştiu, de
atunci a apărut o invenţie dumnezeiască numită civilizaţie....
(linkul e spre un balet după piesa lui Ionescu sau Ionesco, mai puţin vizionat)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu