Mergeam liniştită. Mersul este o muzică la două flaute, iar rolul ei e
câteodată de a adormi fiarele din crâng, precum Tamino din Flautul fermecat. În
ţinutul acela fiarele o ajutau pe fata babei şi o mâncau pe fata moşului. Fiarele erau de trei feluri: şerpi cu capul pătrat şi ochii de argint rece,
pisici de mare cu foc în ochi şi coada prelungă, vrăjitori care preparau
poţiuni din ochi de şarpe şi coadă de pisică. Unii aveau credinţă în iubirea de
sine, alţii în ura faţă de domniţe, alţii îi imitau pe ceilalţi.
Nu visam, mergeam, pe vremea aceea nu ştiam că visele clădesc punţi şi
palate. Iubeam doar şi viaţa şi oamenii şi ceea ce vedeam cu ochii deschişi. Harta
ţinuturilor întunecate se desenează pas cu pas, dar nu urmele contează, ci
numele pe care nu le poartă nimeni. Cuvintele încă nerostite. În împărăţia cu
fiare înfloreau magnoliile albe. Era o ploaie de iubire şi petale mari de
hârtie, dar oamenii care nu-şi uitaseră încă numele îl scriau pe câte-o filă
şi-o înghiţeau. Ceea ce conta pentru toţi era cercul. Cercul devenise tiranul
oficial, stăpânul fiarelor pădurii, simbolul gol de miez pe care toţi îl
venerau. Cercul de foc prin care treceau panterele la circ, cercul colorat cu
care se jucau copiii sau chiar cercul munţilor înalţi de gheaţă din jurul
cetăţii. Trâmbiţele anunţau altceva atunci când se rupea din greşeală vreun
cerc la o înmormântare. Ceea ce se întâmpla totuşi rar. Cercul rămânea cu
capetele lipite, ca o cătuşă pe mâna unui ocnaş nevinovat.
La un moment dat, căutând în buzunar brăţara magică primită demult de la
bunica, n-am mai găsit-o. O furaseră când adormisem din mers. Era şi ea un
cerc. Însă oamenii care se plângeau că au fost furaţi erau scoşi în afara
cercului. Am devenit atunci pradă pentru toate fiarele, care nu m-au omorât
fiindcă s-ar fi rupt un cerc care era necesar. După mai mulţi ani, când mi-am
pierdut toate lacrimile, după ce mi-am pierdut uşurinţa în mers şi am uitat
poveştile din copilărie, m-am căsătorit cu verighetă cu un vrăjitor. Cel puţin
nu îmi înghiţisem numele. Visătorii au construit palate şi punţi în continuare
şi nimic nu s-a schimbat din vremea tinereţii mele.
Încă mai sper să trec munţii, dar acum se cresc magnolii precoce în sere,
în caz că mai e nevoie de hârtie reciclabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu