nu pot uita
vremea când rotunjeam literele
cu cerneală
pelican
de parcă striveam
bobiţe parfumate de mură
sălbatică
şi în privirea
bărbatului întâmplător
era mereu acelaşi
tablou toulouse-lautrec
cu rochia mea
albastru spălăcit
ca un nor pe
fotoliul de culoarea petalei de trandafir
rămas îngheţat putred
în noiembrie
cu pălăria lui
cadrilată aruncată
întâmplător peste
pardesiul meu
mă întrebam prea
mult
de ce ţinea el
tot soarele în dinţi când râdea
scriam mai
departe
despre visele ca
nişte porumbei albi morţi
domnul meu
cu aripile pavăză
în jurul inimii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu