Pe Volga liniştită

Poate că ea era o fantastă. Locuia la etajul doi şi jumătate. Ghena şi liftul erau cu jumătate de etaj mai sus ori mai jos. Oricum nu era o cameră a secretelor unde poţi ajunge luând trenul de pe peronul nouă şi trei sferturi, ca într-o celebră povestire cu mici şi mari vrăjitori. Vechiul cinematograf de la parter fusese desfiinţat demult. Spaţiul a fost reamenajat şi transformat într-un club de petrecere, muzică şi dans.

Domnişoara s-a mutat cu chirie acolo într-un an în care clubul dăduse faliment. Era linişte. Chiria i-o plătea un domn binevoitor cu care ea nu avusese nicio legătură. Banii erau principala ei lipsă, pomul vieţii ei aproape că nu dăduse niciodată astfel de frunze. Era genul de fată bătrână grasă şi liniştită, mereu cu rădăcinile din trecut la vedere şi aproape de linia solului. Domnişoara Marta nu uita nimic, ţinea cont mereu de fiecare amănunt şi credea că lucrurile pot doar să meargă spre mai bine, însă fără ca ea să viseze, fără ca ea să îşi imagineze ceva. Tocmai de aceea era o fantastă. Nu pătrunsese în lumea vrăjitorilor şi nu era acceptată nici în lumea paşnică sau idilică a învăţătoarelor sau educatoarelor cuminţi. De fapt aşa credea ea, că lumea aceea era ca o căsuţă în prerie, cu fiecare obiect util la locul său şi cu un colţişor cu fotoliu pentru lecturi şi ceai, cu zahăr brun pe o măsuţă. Ea doar credea că lumea era ceea ce văzuse ea odată în copilărie şi îşi amintea că unii oameni spuseseră despre tatăl ei că este ca un copil mare. Singură, în pacea gândurilor ei, era un fel de azil cu prea multă iubire pentru copii şi bătrâni neputincioşi; se simţea ca o mamă şi desigur nu înţelesese că ea însăşi devenise acel copil mare.

Acum, la noul loc de muncă situat în apropierea locuinţei, copiii îi spuneau doamnă. Uneori doamna Marta. Îşi înnăbuşea durerea faptului că la vârsta ei toate doamnele profesoare nu mai pot fi decât doamne. De fapt nici nu se gândea vreodată la acest lucru. Încerca să uite că nişte fete i-au spus în recreaţie că ei i-ar trebui un copil al ei să îl legene şi să îl îngrijească. Nu a ştiut ce să le răspundă. Găsea câte ceva de lucru de dimineaţă până seara în casă, se gândea numai la teze, extemporale, examinări sau proiecte de lecţie cât mai interesante. Aşa spera ea să reuşească, din nou fără niciun pic de fantezie. Îşi consuma o parte din salariul mic pe hârtii şi cerneală de imprimantă pentru materialele didactice pe care ea le considera necesare la orele de la şcoală, sau care îi erau insistent cerute de şefi sau inspectori. Mergea des la şedinţe obligatorii, unde asculta un lung pomelnic de nume şi posibile activităţi şcolare viitoare, la fel cu pomelnicul din slujbele bisericeşti. Odată şedinţa s-a ţinut chiar la internatul unei şcoli de teologie unde bucătarul sfiinţiilor lor le-a oferit cu dărnicie gustări de post, dar cu deosebit succes printre profesoarele participante. A ocolit şi ea masa praznicului ciupind câte ceva pe ici pe colo, apoi a părăsit şedinţa înainte de finalul ei. Mergea uneori şi la cursuri de perfecţionare şi constata cu mirare, un sentiment constant în viaţa ei, că alte doamne profesoare se jucau ca nişte copii cu altfel de materiale didactice mai interesante, că dansau o horă de pieţe şi capitaluri unde se striga preţul şi se experimenta legea cererii şi ofertei. Ea ieşea puţin tristă pe culoar în pauză şi îşi aprindea mecanic câte o ţigară, obicei prin care încerca să uite că lumea e mai fantastică decât tot ce văzuse ea până atunci.

De pildă nu înţelegea rostul orelor de serviciu pe şcoală, în care unii profesori stăteau ziua întreagă într-o cămăruţă curată şi liniştită la ultimul etaj şi aveau un elev pe post de aghiotant, cu alte cuvinte tăiau frunza la câini. Deschisese registrul de însemnări de pe masă şi descoperise că alţi profesori aveau mai multă fantezie şi glumeau despre orele petrecute în acel turn de pază. Marta nu a înţeles nici de ce devenise şefă de catedră sau de ce i se cereau multe fişe şi proiecte şi tabele interminabile pe care nu putea să le umple cu lumea din fantezia ei goală. Ce să fi scris acolo, când ea număra numai ceea ce vedea în faţa ei şi nu ghicea defel ce se ascunde după oricare perete?

De fapt, nu înţelegea multe lucruri. Un coleg de serviciu, mult mai popular printre elevi, a încercat să îi deschidă ochii şi i-a spus: „Eşti o materialistă. Tu chiar crezi că masa asta din cancelarie este pur şi simplu numai o masă? Tu chiar crezi că ea există ca atare aici şi acum?” Ea a răspuns simplu da. Nu iubea dialectica hegeliană şi nici sofismele de orice tip. Nu era o persoană atrăgătoare în conversaţii. Celelalte doamne profesoare vorbeau despre jocul cu mărgelele de sticlă şi în general despre cărţi pe care ea nu le citise. Atunci s-a simţit mai tristă şi prea singură, dar încă nu îşi pierduse speranţa. Ştia, încă dinainte să devină copil mare, că ea mereu rămânea în afara modelor din societate. Îşi amintea vag poezia lui Ion Barbu despre domnişoara dincolo de mode şi timp. Tot ce planifica era în zadar. Faptul că logica nu este suficientă în viaţă era o lecţie pe care ea nu o înţelegea. Prima oară reuşea, apoi totul se dărâma. La fel cum în copilărie fusese printre primele la prima probă de alergare de rezistenţă, dar ultima la a doua, când celelalte fete au înţeles cum trebuie să alerge. Odată, când colegele ei de serviciu fumau în pauză (obicei interzis elevilor), una dintre ele a glumit că sunt prea multe vrăjitoare la un singur ceaun, respectiv singura scrumieră de pe masă. Martei nu i se potrivea astfel de umor, în realitate nu prea înţelegea glumele celorlalţi şi pentru o clipă a crezut că poate chiar ea era ceaunul, dar mai apoi a scuturat repede scrumul, ca să uite, şi lumea părea din nou la fel. Tot la fel nu a înţeles prea bine de ce au rămas atât de mult timp în curtea liceului, atât profesori cât şi elevi, după o simplă simulare de incendiu, dar cu pompieri adevăraţi probabil, căţărându-se şi stropind din belşug zidurile şi acoperişul.

După aceea a urmat conflictul cu una din clasele la care preda. Refuzase categoric să fie dirigintă, fiindcă oricum avea prea multe hărtii de administrat. Ea rămăsese doar profesoară, dar numai ca titlu onorific. Realitatea era că la orele de curs, unii dintre elevii aceia atât de drăguţi, la care ea ţinea prea mult cu inima ei prea rotundă, nici măcar nu o ascultau. Aşa vedea ea, aşa credea ea. Tinerii de 16-17 ani (de fapt ea aşa credea că sunt, nu chiar copii cum spuneau ceilalţi profesori) făceau zgomot în toate felurile peste glasul ei slab şi, când se întorcea la tablă să noteze şi să explice vreo formulă, o ploaie de proiectile mari şi mici din hârtie reciclabilă sau cretă ţintea la ţinuta ei destul de impecabilă altminteri. După mai multe mici războaie fără succes, s-a plâns altor profesori, care erau şi diriginţi sau diriginte, şi ei i-au spus pe un ton paşnic că ea deţine pâinea şi cuţitul şi ar trebui să înţeleagă asta. A încercat Marta atunci să îi admonesteze pe elevi, să îi lovească cu note mici, dacă ele erau meritate desigur, dar a fost şi mai rău. A intervenit şi psihologul şcolii şi copiii au scris pe bileţele anonime ce îi reproşează doamnei profesoare...un bilet (ştia ea de la cine) scria că se pare că e o persoană bine intenţionată, dar...altcineva (nu ştia ea cine) scria că e prea grasă şi cei mai mulţi scriau că ea nu ştie sau nu poate să comunice, să aibă un dialog cu ei. Marta s-a întristat, era singurul lucru pe care nu l-ar fi dorit, fiindcă tot ceea ce încercase ea mereu fusese dialogul. Încă o lecţie pe care nu o înţelesese era că dialogul nu apare atunci când îl doreşti.

După doi ani de ucenicie, Marta a plecat, din diverse motive, de la acel loc de muncă. A rămas singură cu chirie, ca un ceas cu cuc defect. Domnul binevoitor nu a mai ajutat-o şi banii ei dintr-o moştenire neaşteptată s-au tot împuţinat. Mai mult decât atât, clubul de noapte de la parterul blocului s-a reînfiinţat cu noi cai putere şi nopţile au devenit coşmaruri în realitate. Ceea ce am notat aici sunt spicuiri din jurnalul ei, care a ajuns întâmplător la mine în geantă. L-am citit cu deosebit interes, fiind eu însămi o altfel de Martă. La etajul trei şi jumătate, deasupra apartamentului ei, s-a înfiinţat o firmă de avocatură cu tinere doamne pe tocuri şi în weekenduri şi în afara orelor de program. După ce Marta a reuşit mai apoi să se mute în altă parte a oraşului nu mai pot spune ce s-a întâmplat, fiindcă jurnalul ei se încheie acolo cu vorbele: „rămâne de văzut”. Se pare că s-a mutat undeva  lângă Foişorul de Foc, ca să poată eventual vizita muzeul pompierilor, fantastic ca orice altfel de muzeu.