I.
Inima mea e o
fântână în care apele limpezi se ridică dacă plouă,
amestecate cu
glod.
Luna dinăuntru
creşte şi se micşorează încontinuu.
Ea rupe pâinea ei
pentru mine, eu împart cu ea apa mea.
Cu cât duc mai
multe vise în spate, cu atât ea străluceşte mai tare.
II.
De prea multe
umbre, mi s-a umbrit drumul
şi m-am ascuns în
trunchiul unui copac bătrân. Mâine îl vor tăia.
Cuţitul
însângerat e pe pământ, acoperit cu ţărână.
Mă simt ca un om
care nu a avut umbră niciodată, fie soare, fie lună.
III.
Chiar înainte de
răsărit când visele bat puternic la poarta conştiinţei,
o orhidee cenuşie
creşte sub pleoapele mele.
Un fluture de
noapte adormit pe zaharniţa albă.
Dar dacă însăşi
luna nu este decât urma imprimată de o floare uscată
pe irisul unui
ochi de copil?
IV.
Dacă îndrăzneşti
să dai colţul casei unui poet din Veneţia
se va deschide o
poartă neagră către podul cu vechituri.
Acolo luna se
învârte pe un disc de patefon.
Mereu aceeaşi
melodie, peste ape şi orezării, dincolo de stăvilare sau oceane,
dincolo de
migraţiile păsărilor albe în orice anotimp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu