Adresa unui sentiment de ură

Oare ce este ura? Întrebarea care mă deranjează muşcă şi din rădăcina mea şi din viermele ei. Este ca un cuib de viespi pe care nu ştiu cum e mai sigur să îl înlătur din jaluzelele exterioare ale ferestrei spre uliţa pustie şi sfântă a copilăriei. Spre pacea şi calmul care nu m-au lezat şi nici trădat vreodată, fiindcă aşa mi-a fost felul. Dacă am urât? Da, dar nu cu adevărat. Credeam că urăsc fiindcă suferisem mult rău, însă fără a fi lezată fizic prea mult,  din partea unor anumite persoane, doar trei la număr în viaţa mea. Şi apoi, când nici nu mă aşteptam poate, mă înălţam din nou ca un balon cu aer cald prea sus, din sentimentul că iertasem şi că iubeam din nou, pentru a fi apoi readusă pe pământ între muritorii care se pare că ştiu un secret al urii pe care eu nu îl cunosc. Fiindcă ei transpiră când urăsc, urinează mai mult sau mai puţin, devin constipaţi, li se ridică părul sau le bate inima mai tare, fapte care şi mie mi s-au întâmplat, dar pe care nu am ştiut cum să le interpretez. Unele teorii psihologice spun că emoţia este declanşată primar de modificări în organism pe care omul le interpretează după aceea ca fiind ură sau iubire de exemplu, sau alte emoţii, în funcţie de  nenumăraţi factori. Ceea ce voiam eu să accentuez este faptul că există o diferenţă între ură ca sentiment şi ură ca emoţie. Şi nu înţeleg cu adevărat niciuna dintre ele, poate datorită temperamentului meu mai liniştit.

Ce  înţelege omul tânăr când citeşte un sonet al lui Petrarca în care autorul declară:

„De-s bucuros să ard, de ce mă doare?

De nu, la ce mi-e lacrima sortită?

O, vie moarte, dulce rău, ispită,

Cum ieşi, deşi te-nfrunt, biruitoare?”

Întrebarea poetului este ea utilă? Chinul acela al trupului neputincios e interpretat drept iubire şi inspiră scrierea Canţonierului întru viaţa şi moartea aceleiaşi madone. Astfel de poeme mi-au dat odinioară impresia greşită că precis durerile care sapă ca un plug în trupul unui om tânăr, mai ales dacă apar pe neaşteptate, sunt datorate unei posibile iubiri ca un fel de foc aprins prin depărtarea de o anumită fiinţă, fiinţă care devine soarele universului personal, pârjol şi necesitate în acelaşi timp. Mă gândeam de curând că astfel de suferinţe trupeşti, sau patimi cum le numesc alţii, pot purta numele de ură pentru altfel de oameni, în funcţie de educaţia primită şi de aşteptările pe care le au legat de o anumită persoană.

Ura mea tranzitorie de care m-am vindecat demult a fost rece şi blândă, ca raza lunii de toamnă, nu era genul de sentiment care duce la revoltă vie şi flacără brutală. Când mi-am dat seama că nu mai urăsc, doar devenisem de fapt mai puternică în faţa unor suferinţe induse asupra mea din partea persoanelor care mă loviseră. Oricum pentru mine chiar numai acea ură rece şi calmă era prea greu de îndurat, aşa că măcar un timp am fost mai fericită când am scăpat de ea. Dar nu pot spune nimic despre ura josnică, de rând, cum o numeşte cântăreţul de folk Horia Stoicanu în Sala paşilor pierduţi:

„După-atâtea nopţi să dea de ştire

Că dintru început ne-am fi minţit

Şi ne-am urât cu ura cea de rând”

Sau despre hâda ură după cum o numeşte Vasile Voiculescu:

„Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate,[ ...]

Haină, marea lumii să-l bată furioasă,

Cu haita ei de pizme, zavistii, hâdă ură,

Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,” ...

În concluzie ura ar fi un sentiment josnic şi urât aparţinând lumii de rând, lumii largi şi învolburate precum marea. Este ipotetic un sentiment care dărâmă construcţii diverse, castele ale iubirii sau chiar cetăţi ale culturii şi artei. Oamenii pot urî orice până la Dumnezeu, fiindcă nu-l poţi urî pe el, tată sau fiu sau duhul sfânt, fără să te autodesfiinţezi, oricare ţi-ar fi locul, cinul sau tainul. Oamenii dezvoltă ură falsă faţă de cei loviţi de nenoroc (acea direcţionare a agresivităţii în interiorul unui grup social asupra persoanelor mai slabe, mai puţin dotate financiar sau fizic sau intelectual, sau victimelor unor agresiuni, care pot deveni ţapi ispăşitori, pentru a menţine intacte orgoliul şi sentimentul de apartenenţă la grup dar şi coeziunea grupului conform unor valori şi atitudini comune). Dar mi-e milă de cei care urăsc cu adevărat. Ei sunt atacaţi de acel sentiment de ură cât timp el nu se consumă, fie printr-un fel de iluminare de tip raţional, fie prin remuşcarea urmând distrugerii celor urâţi sau a celor care urăsc. După ce ura se stinge este din nou timp pentru altă reconstrucţie.

Puteţi să îmi explicaţi cum se construieşte o stradă? Apar casele mai întâi sau drumul? Un drum în câmpul liber sau un pod peste râu sunt mai simplu de imaginat. Dar o stradă într-un oraş este o altfel de nervură în frunzele omenirii. Şi străzile au nume alese cu grijă astfel că oamenii îşi cunosc bine limitele şi posibilităţile urbei lor. Poţi urî o stradă după numele ei? Nu, fiindcă numele străzilor poate fi schimbat uneori, chiar dacă oamenii se schimbă mai greu. Sunt zone poate în unele oraşe cu mai mulţi motani sau pisici în casă lângă bătrâne doamne singure. Sunt alte zone unde cântă cocoşii după ploaie, altele unde oamenii au mai mulţi peruşi, zone cu chicinete sau băi minuscule, zone cu pereţi prea subţiri, zone cu prea multă igrasie. Sunt şi zone rezidenţiale mai aproape de normele igienico-sanitare din manualele şcolare. Dar ura? Cum circulă ea prin venele cu branulă ale oraşelor bătrâne? Doare? E caldă ori rece?

Din acelaşi spirit ludic care adesea mă îmboldeşte să scriu, declar că ura este pentru mine ca zâmbetul pisicii de Cheshire, mai rămâne o vreme în aer şi după ce animalul purtător a dispărut. Pentru a se minuna cei cu ochii şi urechile intacte.