cumva tot va trebui
să mor
dar nu de cuţitul
scamatorului
nici de explozia
de sânge eliberat pe albul ochilor
atunci când
nebunii ţintesc luna
atâta praf a
ridicat pe uliţa copilăriei
fata cu buze de
must negru şi bici de smicele verzi
galopând vise
înhămate greu
peste roata mare
a pământului
încât se făcea când
ploaie când soare când duminică
şi căprioarele
tinere nu mai mureau în vale
numai pruncul
care nu a plâns
înainte să înveţe
mersul
mă va împuşca cu
degetul arătător spre inima de femeie
necunoscută lui
deocamdată
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu