HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

joi, 1 mai 2014

Dansând fără voie



I.
Cel mai greu era de tăiat tabla exact după linii prestabilite. Trăiam încă pe vremea filmului „Ani de liceu” cu uniforma care mi se părea mai frumoasă decât a mamei mele în poza ei veche de douăzeci de ani. La orele de practică aveam obligatoriu salopete albastru viu, mai deschis, cumpărate de la un magazin mic de pe calea veche a Moşilor din apropiere. Altfel şublerul şi menghina erau mai simplu de domesticit. Nituiam cât puteam de bine, dar niciodată destul. Miezurile mele de turnătorie nu erau niciodată perfecte. Şi dacă erau doar miezuri, de ce trebuia să fie perfecte, mă întrebam eu când profesorul le verifica. Credeam că intră în vreun fel de aliaj turnat peste ele şi că hiperperfecţiunea lor era inutilă.
Poate că acel profesor-maistru mă ochise de la început. Am fost împreună cu el şi cu alte colege, plus elevi de clasa a XII-a într-o tabără la Padina. Aveam 15 ani. Pe lângă drumeţii montane, cei mari fumau abundent în camera întunecată cu paturi suprapuse şi pături aspre în care eram cu toţii înghesuiţi. Sau fumau la masa de lângă clădire şi cântau cu veselie „deschide, deschide foraibărul” sau „nu mă duc la Carolina”, spre bucuria profesorului însoţitor şi uneori spre marea mea mirare. Apoi nu ştiu ce i-a venit şi, deodată, m-a luat la dans pe nepregătite. Trupul acelui bărbat în vârstă şi trupul fetei tinere şi naive. Căreia îi era scârbă. Altfel drumeţiile au fost frumoase, chiar dacă solicitante şi cu hrană slabă la cantină.

Nici la orele de desen tehnic nu reuşeam în clasă prea bine. Eram scoasă la tablă şi făcută cu ou şi cu oţet că nu am destulă vedere în spaţiu. Dar şi acum îmi amintesc atenţia cu care desenam şuruburi în caiet, atenţia cu care făceam diferenţa între liniile mai subţiri şi cele mai groase din interiorul sau exteriorul pieselor. Profesorul de desen, destul de temut de elevi, mă ştia încă dinainte să înceapă primul an de liceu, din practică. Intrasem la liceu cu note maxime, dar fusesem dintre puţinii care au urmat indicaţiile anunţului de la intrare, care cerea elevilor boboci să vină la şcoală mai înainte de începerea cursurilor, să muncească pentru curăţenia generală necesară în clase şi pe holuri. Ni s-a dat şmirghel şi frecam băncile mâzgălite cu tot felul de porcării, semne şi însemne cabalistice pentru mine. Profesorul de desen ne spunea că astfel vom şti să ţinem băncile mai curate.

Am absolvit liceul de matematică-fizică la fel cu ceilalţi din clasa mea, cu calificarea de prelucrător prin aşchiere. Sau ceva similar, oricum muncitor necalificat de fapt. Ploua înfiorător când s-au dat rezultatele la bacalaureat. Pe strada mea mică cu salcâmi şi plopi (fără soţ oare?) alergam către liceu prin ploaia caldă şi m-am descălţat, aşa cum mă învăţase mama, să nu îmi stric pantofii. Era curat şi linişte, dar un bărbat mi-a tăiat calea chiar atunci, deşi strada era de obicei goală. Cred că nici acel domn mai în vărstă nu avea umbrelă. Ploaia începuse brusc, paginile cu rezultate erau afişate şi ude chiar pe geamurile unde făcusem practică pentru miezuri de turnătorie.

Apoi am căutat în zadar de lucru vreo câteva luni, am absolvit în zadar o şcoală de stenodactilografie de cartier şi de modă veche, fiindcă speram să găsesc mai uşor ceva de lucru. După câţiva ani clădirea aceea a devenit roşie ca un ou de Paşti. După încă mai mulţi ani...stăteam singură în bucătărie şi vopseam ouă de Paşti chiar dacă troparul Învierii se cânta acum altfel decât în copilăria mea.
............................................................

II. Într-o zi muzica s-a oprit complet. Mirosea a duminică de septembrie. Aveam să îmi amintesc peste ani în timp ce rătăceam prin biserici şi căutam sunete de orgă. Aveam să îmi amintesc în bisericile din Cluj, Sibiu şi Braşov, pe unde am rătăcit în zadar, fără norocul să prind vreun concert de orgă. Nu mai aveam picupul la care ascultasem muzică de orgă de Bach în anii de liceu. Discurile însă au rămas. Şi uniforma de liceu peste ele într-un şifonier vechi.
Peste mulţi ani am fost cu doar încă puţini spectatori la sala mare a Ateneului, la un concert din muzică de orgă de Ravel. Din întâmplare nu mai ascultasem aşa ceva. Eram singură, era ca orga barbariei a lui Prévert pentru mine...Totuşi închideam ochii şi îmi imaginam caişi înfloriţi şi zbor de fluturi albaştri. Încă o dată fusesem luată la dans fără voia mea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu