Fata aceea s-a
apropiat prea mult de calea ferată,
fusta albastră până
la glezne flutură în cloche
pe trupul plăpând
de lângă trenul accelerat
care mătură
peronul gării fără să oprească.
Numai trenurile
lente opresc câte un minut,
vreme să îţi
arunci bagajele sus sau jos şi să te prinzi de scară.
Fata păşeşte pe
vârful degetelor ca o îndrăgostită,
dansează în
ritmul amintirilor ca nişte castaniete ieftine.
Soarele apune
după deal, dedesubt clopotniţa bisericii
înţeapă norii ca
un minutar, în tăcere.
Nimeni nu
priveşte ceasul, lumea aşteaptă.
Roata fântânii
scârţâie mereu, aproape toţi gustă apa
să treacă timpul
mai uşor.
Fata dă drumul
cănii de tinichea să cadă în găleată,
trenul se apropie,
fluierul locomotivei ajunge departe
până în sat, mai
puternic decât sunetul clopotului de duminică.
Fata aceea
singură cu fusta ca un clopot albastru sare în tren
şi apoi priveşte
numai înapoi, către poala dealului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu