femeia cu năframă

era o poveste cum numai fetiţele pot înţelege

despre fluturi orfani şi roze fără zestre

dansând în ploaia cu soare de început de vară

îmi amintesc de fata aceea cu două cosiţe lungi 

lipită de speteaza băncii dintr-un personal

pentru oameni cu graiul domol şi curat

ţin minte cum mâinile ei cu unghii de culoarea pielii

aveau mireasma pâinii de casă din traista ţesută

şi cum vorbise vreme de două staţii cu femeia cu năframă 
care o privea ca pe o lumină peste ape

despre tinereţea de demult şi fânul proaspăt cosit

şi cât de repede sărise ea din tren într-o haltă

unde vagoanele din urmă nu aveau peron

dar tălpile pantofilor erau subţiri şi pietrele calde şi ascuţite

încă lăsau să respire florile de cicoare

pe care nimeni nu le poate smulge

aşa cum fericirea pentru ea era fulgul topit pe buze de copil

zâmbind din colţul ochilor când îi făcea pe alţii să zâmbească

fata aceea cu tivul fustei cusut cu mâna care a păstrat

dantela împletită de bunica şi trandafirii ei brodaţi

îşi scutură părul de parcă ar simţi vântul din tren

tot mai departe în ochii ei

ca praful de pe drum