Eu cred că nu e adevărat că numai oamenii curioşi descoperă cele mai multe şi interesante lucruri...din experienţa mea pot spune că am aflat cele mai bune lucruri în viaţă, în sentimente sau în cunoaştere, numai când am fost eliberată de constrângerile curiozităţii sau vreunei încercări de a găsi ceva cu orice preţ. Este ca şi cum ai abandona dorinţa de a ajunge în vârful unui munte. Este capacitatea de a lăsa pradă apelor pietricelele preţioase pe care tocmai le-ai cules. Şi apele ştiu rostul lor mai bine decât mintea analitică a unui simplu om.
Încep să fiu convinsă că sunt vinovată de autocanibalism ca poetă sau în alte scrieri ale mele, devorându-mi tezaurul de informaţii din trecut sau din prezent singură...ce mai rămâne din mine?
Îmi amintesc că am citit în tinereţe Cartea Blocadei într-o perioadă dificilă pentru mine. Nu mai ştiu dacă acolo sau în altă carte citită mai recent era imaginea unei mame care îşi hrăneşte pruncul flămând cu propriul sânge. Cartea a fost se pare republicată în Rusia nu demult. Există la unii oameni, printre care m-am numărat şi eu, o tendinţă de a accepta mai uşor suferinţa proprie când citesc despre lucruri infinit mai grave, cum ar fi desigur războiul. Nu este nici masochism şi nici autoamăgire şi nici bucuria de genul « bine c-a murit şi capra vecinului ». Este desigur un anumit gen de catarsis, o semi-identificare cu personajele năpăstuite şi auto-depăşire a propriei dureri prin dobândirea unei inimi mai mari. În care să încapă mai mult. Vorba poetului « Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De-au încăput numai în el/ Atâtea suferinţi ? ». Accentuez ideea « părinţii din părinţi » care conduce la o mai vastă perspectivă asupra trecutului. Dar mai există şi zicala « nu-i da Doamne omului cât nu poate duce ». Într-o etapă ulterioară de viaţă astfel de trucuri nu mai folosesc omului nenorocit. Atunci el încearcă să privească propria mizerie cu ochi detaşat, ca şi cum s-ar ridica deasupra acoperişului, deasupra casei, orăşelului, ţării şi chiar planetei acesteia bântuite de atâtea molime spirituale sau materiale de-a lungul timpului. Mai presus de sine. În felul acesta nu mai vorbim de catarsis, ci de un fel de clivaj al planurilor conştiinţei, în care eul raţional se absoarbe pe sine şi se redescoperă, cred eu. Acolo unde îi este locul, în umila lui cameră cu problemele ei zilnice, dar îmbrăcând o altă armură, cu mai multă detaşare. Însă într-o altă etapă e posibil ca omul să devină totuna cu universul suferinţei sale din nou şi de data aceasta nicio forţă antigraviaţională nu îl mai poate re-naşte, cordonul ombilical fiindu-i ca un ştreang legat de gât strâns. Este etapa în care mă aflu eu acum, cu speranţa că voi găsi, eventual...când nici nu mă voi aştepta, o altă soluţie.
Consider că mintea umană nu e propulsată de nevoia de a cunoaşte, ci de nevoia de autocontrol şi autoîmplinire. Prin autoîmplinire înţeleg desigur nevoia armonizării sinelui cu mediul, deci un autocontrol mai avansat, care implică maturizarea conştiinţei.
Când noaptea e atât de înstelată, nevoia de a face faţă frigului în singurătate arde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu