Nu pot scrie teorie despre mişcările social-politice dar probabil că uneori în societate apar anumite tensiuni psihosociale care duc la mişcări de masă cu caracter politic. În viaţa unui om sunt aproape inevitabile războaiele şi revoluţiile, fiind vorba de mai multe decenii de istorie. Adeseori oamenii au aşa zise pasiuni politice sau revizioniste legat de istorie, fiindcă unele evenimente implică diferite costuri materiale sau umane. Despre revoluţia din 89 se zice că aici în ţară a fost sângeroasă, spre deosebire de alte ţări, dar eu nu pot povesti despre aceasta, pot scrie doar despre ceea ce am trăit eu, şi nu a fost defel uşor pentru mine.
O parte din ceea ce am înţeles după mai mulţi ani a plecat de la lectura tardivă a cărţii "Poveste despre două oraşe " de Dickens. Un fapt care m-a impresionat legat de experienţa mea era că o anumită femeie din ţara revoluţionară (Franţa) tricota şi avea un rol conspirativ. În vara lui 89, când au început necazuri mai mari în viaţa mea, familia m-a bătut o noapte întreagă chiar pe data de 14 iulie (comemorare a căderii Bastiliei), fiindcă refuzasem să merg la examenul pe care nu l-am putut pregăti (ulterior tata mi-a spus că a plătit bani medicului care locuia deasupra, dl.A, ca să fiu admisă oricum), ceea ce m-a făcut să glumesc legat de căderea Bastiliei (chiar numele străzii unde aveam să lucrez în condiţii grele ca bibliotecară în 2007), fiindcă atunci se împlineau 200 de ani de la Revoluţia franceză. Atunci am crezut în mod stupid că era o zi a libertăţii şi pentru mine, fiindcă mi se părea că nu mai trebuie să mă prefac sau să mint legat de o iubire a mea faţă de un meditator (mi se părea un fel de minciună şi aranjament rău al vieţii faptul că eu trebuia să iau banii părinţilor pentru nişte meditaţii la care îmi pierdusem de fapt posibilitatea de a intra la facultate şi mi-era tare greu din cauza aceasta).
Nu am simţit defel înainte de 89 că societatea se apropia de un anumit moment de schimbare, deşi existau nişte tensiuni ciudate, cel puţin în jurul meu. Se spune cred că mişcările revoluţionare (sau aşa era teoria marxistă, incriminată mai apoi) sunt pregătite de schimbări sau tensiuni economice şi declanşate de nemulţumiri ale populaţiei legat de aceasta, un anumit rol având şi ideologiile sau cultura în sens mai larg a populaţiei. Ceva din aceste lucruri s-a petrecut şi în viaţa mea. După revoluţie naşul meu comenta că într-adevăr explicaţia este că acel sistem economic nu mai era funcţional. Înainte de aceasta, încă de când eram mică, în familie erau discuţii interminabile pe teme aşa zis politice, fiecare având anumite pasiuni negative, centrate mai ales pe familia Ceauşescu, fostul preşedinte înainte de 89. Eu nu suportam deseori şi încercam să mă ascund în altă cameră sau în curte, fiindcă familia avea obiceiul, spre finalul meselor cu sau fără invitaţi, să vorbască urăt şi înfierbântat, deseori scârbos despre cuplul prezidenţial şi rar despre alte persoane ale "clasei politice". (Ceva de genul -cum îşi ţine doamna p... în mână şi multe altele). Erau ce-i drept de multe ori beţi. Când eram mică mamaia spunea , deşi era împotriva regimului politic, că Ceauşescu are totuşi dreptate în ce priveşte pacea şi înţelegerea între popoare şi în ce priveşte grija egală pentru oameni (atunci se pare că veniturile oamenilor erau mai apropiate), fiindcă o mamă nu poate să îşi iubească un copil mai mult ca pe altul. Erau şi metafore în familie pe această temă. Tot când eram mică, mamaia îmi spunea odată într-o seară că ar trebui să ţin minte că istoria se repetă(?!) şi altă dată că în general în istorie toate imperiile mari au avut perioade de creştere şi apoi de diminuare. Atunci eu am întrebat, fiindcă era vorba că Rusia (U.R.S.S.) şi America (S.U.A.) erau un fel de imperii, dacă şi Rusia va avea aceeaşi soartă. Mamaia, care gândea ca şi tata că Rusia e un uriaş cu picioare de lut, mi-a răspuns că da, iar când am întrebat dacă şi America mi-a spus că da, dar ceva mai greu. Încă de când eram copil au început să discute critic legat de materialele de propagandă audiovizuală, repectiv de faptul că televiziunea era împânzită de idei sau imagini legate de fostul preşedinte, aşa numitul cult al personalităţii. Eu m-am gândit la un moment dat că bietul preşedinte nu este decât un fel de om chinuit de regim, mai mult decât ceilalţi, obligat să joace acest rol în societate. O paiaţă tristă de care îmi era milă. În ce priveşte mărfurile de pe piaţă, atunci lipsurile nu erau evidente, precis existau şi citrice şi cafea şi ulei sau alte alimente de bază , îmi amintesc că am fost şi eu la cumpărături în anii aceia. Un alt lucru neplăcut, care mă plictisea uneori, era faptul că familia asculta posturi de radio străine, în special faimoasa Europa liberă, dar eu nu am încercat să ascult astfel de post şi prinsesem o adevărată ură (sau poate neplăcere accentuată şi uneori dispreţ )faţă de politica vulgarizată pentru unii oameni în casele lor. Nu îmi amintesc de când au început să apară idei de frică de securitate, ca mecanism opresiv care pedepsea inclusiv oamenii care ascultau radioul! Poate că şi această idee ducea la nevoia unora de a gusta fructul oprit. Propaganda posturilor publice, din câte îmi amintesc, nu era centrată defel pe criticarea capitalismului, cum după revoluţie cei care au urmat s-au centrat pe criticarea comunismului. Naşu spunea odată că şi el fusese persecutat inclusiv pentru faptul că avea barbă, ceea ce îl făcea să pară mai "cosmopolit". El nu era membru de partid (exista atunci un partid unic, comunist, şi se spunea că oamenii intrau maşinal în acel partid pentru că aşa aveau avantaje profesionale sau erau scutiţi de persecuţii din partea securităţii statului- eu mă gândeam să nu intru în viitor, deşi se spunea că partidul avea mulţi membri. El s-a autodizolvat după revoluţie şi a fost interzis, eu râdeam că asta nu e democraţie, dar nu înseamnă că preferam comuniştii, în măsura în care existau cu adevărat; eu acum cred că nu existau de fapt. Nici naşa nu era membru de partid. Mama nu era (era membru al Frontului de Democraţie şi Unitate Socialistă), dar tata era. Părinţii nu ascultau Europa liberă decât rar, mai ales mama. Atunci au început să circule şi bancuri pe teme "politice", cu intersectare cu radioul, spuse parcă pe ascuns. Era vorba uneori şi de bancuri cu dispreţ faţă de alte naţiuni, de pildă despre Armenia şi mai încolo despre Moldova. Chiar şi despre americani se glumea (era o poveste veche cu "vin americanii" şi în satul bunicilor mei) sau desigur despre sovietici, fiind pe vremea aceea războiul rece; eu aveam concepţii pacifiste legat de ideea de război rece, dacă pot fi numite aşa, iar tata spunea că americanii sunt mai tari poate dar ruşii sunt mai deştepţi. El nu prea se amesteca în discuţiile politice ale celorlalţi decât la sfârşit uneori şi afirma că el stă cuminte în banca lui, nu înţelege ce au ceilalţi cu el.
Din 84 a trebuit să stau cu părinţii, dar nu am scăpat complet de discuţiile lor politice de la mese de sărbători sau aniversări. Aproximativ de atunci cred că au început să apară nişte fenomene negative care au alimentat ulterior ideile din timpul revoluţiei. Au început treptat să dispară mărfurile de larg consum de pe piaţă - treptat, într-o anumită ordine, până la produse de bază alimentare. Se dădeau raţii un timp. Magazinele se goleau şi se dezvoltase un sector puternic de economie subterană - oamenii începeau să se "descurce", achiziţionau produse "la negru" sau apelau direct la gospodării ţărăneşti. Din ce în ce, oamenii păreau să fie ameninţaţi cu inaniţia, din câte se povestea şi păreau că se tem să discute şi despre asta.(Aici în Bucureşti există, am aflat mai târziu, şi un loc numit odinioară circul foamei). Dispariţia produselor la vedere era însoţită şi de bancuri care coalizau emoţiile populaţiei împotriva regimului (eu vorbesc aici de experienţa mea!). Fiindcă odată am găsit surprinzător pui afumat pe piaţă fără coadă, mi s-a părut atunci că o parte din populaţie era manipulată de unele idei false despre alimente şi cozi la alimente, dar nu m-am gândit că s-ar pregăti vreo revoluţie. Un timp am şi uitat, nu am mai vrut să mă gândesc. Am stat şi eu la cozi şi am cunoscut modul în care oamenii deveneau răi, animalici, din cauza aceasta, acuzându-mă şi pe mine că mă bag în faţă, peste rând. Mama lucra în oficiul de deservire al corpului diplomatic (asta era ceea ce mi se cerea să declar dacă eram întrebată, fiind un fel de secret la ce ambasadă lucra sau profesia ei exactă). Din această cauză părinţii mi-au spus că sunt în pericol de a fi urmărită de securitate, ca şi pentru faptul că aveam rude în străinătate (uneori le-am scris scrisori, dar mai mult în copilărie, după aceea tata mi-a interzis). Tata spunea că nu trebuie să merg la biblioteca franceză, dar eu m-am dus. Se spunea că mama are posibilităţi de hrană din cauza serviciului, dar eu vedeam şi în rest că oamenii din jur (unii) păreau să se descurce şi parcă exagerau lipsurile, rezultând tot un fel de propagandă, conform definiţiei din carte. Mama se mândrea cu faptul că ea ne hrăneşte şi că îi ajută şi pe alţii mai nevoiaşi. Odată mi-a spus să îl întreb chiar pe meditatorul meu dacă ar vrea nişte carne şi eu am întrebat stânjenită, dar el a spus că se descurcă. Altădată i-am dus cadou pentru fetiţele lui o cremă de ciocolată străină pe care o primisem eu şi am văzut că el avea în baie un pahar gol de la una similară. Simultan am înţeles că există în familie ideea că mama este securistă, probabil datorită serviciului. Spuneau că toţi românii care lucrează la ambasade sunt securişti sau au legătură cu securitatea. Tata spunea şi de o mătuşă cu acelaşi prenume cu mama că era. Se părea că fantoma securităţii mă urmărea, simţeam o tensiune neplăcută legat de anumite idei care trebuiau să rămână ascunse. Chiar la şcoală unii colegi (cei din spate, care mă înţepau că eu voi avea probleme psihiatrice) aveau anumite idei politice, unul vorbea despre securitate (că un coleg anume ar fi...cu multe subînţelesuri), iar celălalt coleg mi-a adus odată acasă o casetă cu muzică şi cu un cântec cu aluzii despre războiul rece şi tocmai atunci tata a venit pe nepusă masă acasă şi l-a luat la rost. (Tata spunea despre Gorbaciov că fiind însemnat pe frunte, înseamnă că este un om predestinat sau aşa ceva.) Primul coleg, L, stătea în spatele meu, el vorbea şi cu colega O care mi-a dat ulterior cadou o carte a lui Kant (Scrieri moral-politice). După revoluţie l-am sunat din nevoia de ajutor şi comunicare şi l-am întrebat (el avea o maşină nouă şi m-a dus la grădina zoologică atunci) dacă e posibil să existe dispozitive care să transmită sunete la distanţă, fiindcă mi se păruse că era ceva în fotoliu acasă şi fiindcă cineva mă ameninţase cu acest lucru. (După mai mulţi ani, când am renunţat din cauza mass-mediei la serviciul de profesoară la liceu, l-am întâlnit pe stradă împreună cu altă fostă colegă). Numai câţiva colegi au intrat în locuinţa mea, L de exemplu mi-a spus că ar pune o bombă blocului meu. Tot L fusese şi în vizită la colega mea de bancă la spital când fusese operată tiroidian (ea avea hipertiroidie, iar eu hipotiroidie). Am auzit că şi actorii sau alţi artişti făceau glume legat de regimul politic şi alimentar, îmi amintesc că am comentat puţin cu o prietenă I, anumite manifestări rebele nu mai ştiu ale cui, şi ea era tare emoţionată.
Eu eram mai rece cred, dar prea tânără pentru a fi imparţială complet. Nu îmi amintesc să fi vorbit vreodată despre politică, fiindcă oricum nu aveam păreri despre aceasta. Odată ştiu că în timpul acelei iubiri a mea, în 89, mi-am spus că eu nu am motive să mă plâng de regim, fiindcă fiind prea tânără cunoscusem mai degrabă partea bună, nu fuseem persecutată politic şi eram mulţumită că aveam biblioteci garatuite şi unele distracţii. De-a lungul anilor 84-89, am mai observat că se modifica treptat şi grila de programe tv, care în copilărie mi-a oferit totuşi anumite bucurii (inclusiv filme mai drăguţe). Programele tv au început treptat să se diminueze cantitativ şi calitativ, astfel încât oamenii au început să îşi aşeze antene pentru bulgari. Până şi cărţile au început să se dea pe sub mână, nouă ne aducea mătuşa aceea cărţi destul de bune unele. Colega mea de bancă părea şi ea să mă invidieze pentru faptul că eu am ce mânca, mai mult ca ea. Zicea că şi ea s-ar fi îngrăşat în locul meu, dar nu mă credea legat de ce sufeream, zicea că despre părinţi nu e voie să vorbeşti de rău. Odată m-a amuzat întrebându-mă dacă m-aş intimida sau cum aş reacţiona dacă m-aş întâlni cu Ceauşescu sau domnia sa, nu ştiu cum l-a numit, şi eu i-am răspuns în mod serios că nu cred că aş fi excesiv de emoţionată, ştiind că şi el este un om ca şi ceilalţi. O profesoară de franceză cu care făceam meditaţii avea odată pe birou un portret al lui Ceauşescu cu coarne supraadăugate, care îl făcea pentru mine să semene cu un diavol - uimită şi oarecum temătoare am întrebat-o despre ce e vorba, dar nu a vrut să îmi răspundă, sau a încercat să se "eschiveze" ca şi cum nu era nimic. Aceeaşi doamnă mi-a propus după 89 să mă ajute să lucrez ceva în munca de corectură literară, dar ulterior s-a răzgândit. Şi mie naşul meu îmi punea coarne în fotografii de mică şi apoi colega I, în glumă.
Fac o paranteză aici să scriu despre anii de liceu puţin. Eu eram copleşită de torturile atroce din partea părinţilor, care se prefăceau totodată că realitatea nu există şi nimic nu e adevărat, după toate că mă băteau aproape zilnic şi făceau scandaluri monstruoase. Eram încă tânără şi fragedă. În liceu învăţam la clasa A de matematică fizică. Colegii erau unii dintre ei tocilari cuminţi ca mine, în timp ce băieţii în majoritate şi o parte din fete alcătuiau un grup de gaşcă şi petreceri, care nu ne băga în seamă pe noi ceilalţi. Nu îi invidiam prea mult. În realitate cei de gaşcă dispreţuiau implicit fetele cuminţi şi liniştite cum eram eu. După mulţi ani, la întâlnirea de 20 de ani în 2009, am primit şi eu un film făcut în ultimul an de liceu cu colegii mei de atunci. Am vizionat filmul şi am fost oarecum şocată de ceea ce erau ceilalţi colegi pe la spatele meu, fără ca eu să fi putut bănui atunci. Erau dezmăţaţi şi răi. Consumau alcool în clasă şi făceau multe prostii, aveau comportament exagerat de lipsit de control şi "miştocar" dinadins. Unii dintre ei, printre care prietena mea A, la care ţineam mult, se distrau cu un caiet, care apare în film, cu multe porcării şi caricaturi, poate despre profesorii de atunci sau alţi colegi, oameni pe care eu şi fetele cuminţi îi respectam cu adevărat. Erau oricum monstruoşi pentru ochii mei puritani în filmul pe care îl mai am şi acum.
În 88 meditatorul meu a spus de la început ceva ce m-a uimit şi anume faptul că unii oameni sunt nebuni legat de politică (vorbea de Ceauşescu şi de faptul că oamenii râd unii de alţii). Zicea că unii zic de noi că suntem nebuni şi noi zicem de ei... Eu nu am înţeles. Apoi el nu a mai făcut nici un fel de aluzie legată de politică, în afară de una indirectă, prin faptul că citea Taras Bulba, carte pe care am citit-o şi eu ulterior, descoperind că nu prea avea aluzii psihologice directe, era o naraţiune uscată. Îmi amintesc că se spunea la un moment dat că bărbatul este moale ca talpa dacă e vrăjit de o femeie, sau aşa ceva. Era unul din rarele lucruri de acest gen în romanul lui Gogol. În primăvara lui 89 începuse un lanţ al revoluţiilor în Europa de Est, dar în casă la mine nu s-a prea discutat, eu nici nu îmi amintesc, fiindcă aveam destule probleme oricum legat de acea iubire şi nu mă interesa politica, cred că v-aţi dat seama că aveam aversiune chiar. Faţă de colega O eu m-am plâns odată de singurul lucru care mi se părea nedrept (din ce ştiam) legat de fostul regim, şi anume faptul că oamenii nu pot călători în străinătate (ţara mi se părea o închisoare). (După 89 numai o singură dată părinţii mi-au propus să merg cu ei într-o excursie în Turcia, dar eu am refuzat fiindcă mă învăţasem minte din excursia în 84 în U.R.S.S. când fusesem chinuită urât şi era mai plăcut să scap puţin de ei.) O, care avea un bunic istoric şi locuia unde făceam meditaţii într-un bloc vecin, a părut a fi mai înţeleaptă atunci şi a zis că ei nu i se pare acest lucru deosebit de rău, fiindcă un om ar putea să se mulţumească cu imagini fotografice sau filme. După ani am auzit că ea a devenit psihiatru pentru copii.
În vara lui 89 tata m-a întrebat în mod total absurd (parcă aşa paranoic nu mai fusese până atunci) cu cine vreau să fiu sau pe cine aleg, Rusia sau America, iar eu i-am spus că aleg ţara mea iar el a zis că această ţară nu poate să mă susţină, nu are destulă putere sau aşa ceva şi cred că a insistat să aleg una dintre superputeri, ţipând, şi eu nu mai ţin minte precis ce am mai spus. Mi-a mai urlat odată că eu vreau imposibilul, adică acela mai mic să aibă putere mai mare şi că ţara asta nu trebuie iubită, fiindcă este o ţară de c..., eu nu ştiu ce îmi vor face şi eu nu am crezut. După ani tata mă ataca cu diverse idei aberante legate metaforic de evenimente social-politice, pot să dau şi exemplul "ce, tu vrei să n-avem ce mânca". Tot în aceeaşi vară sau în 90, chiar mama, care până atunci nu mă atacase în mod "paranoic", mi-a spus că eu sunt un c..., nu am decât să citesc o carte despre Ecaterina a II - a a Rusiei şi voi înţelege! (ea avea un accent mai ciudat când pomenea de Rusia). Reamintesc, dar poate e mai puţin important, că în vara-toamna lui 84 am fost într-o excursie în U.R.S.S. de două săptămâni, a fost înfiorător din cauza scandalurilor lor (de exemplu mama s-a descălţat în Piaţa Roşie) cu care nu eram obişnuită încă, în rest mi-a plăcut. În aceeaşi perioadă şi poate şi după un timp, am observat că pentru unii din familie sau cunoştinţe era o modă de a pleca în U.R.S.S., de unde se întorceau cu diverse amintiri, mai ales aur, aspiratoare, căciuli de blană şi poate vaze decorative de tip indian. Chiar şi eu am un inel de aur de acolo. Îmi amintesc gluma pe care o făcea chiar familia S, cu care am avut probleme legat de moştenire, ori poate şi alţii - "asta e căciula mea şi n-o dau la nimenea".
În toamna lui 89 am plecat (noiembrie - decembrie) la ţară la bunici. Acolo am avut probleme mari legate de eterna problemă feminină. Mă durea atât de rău încât am comparat situaţia cu o naştere. Mă târam pe jos, transpiram de durere... Într-o zi din decembrie, zi în care am aflat apoi că au început fenomenele sociale la Timişoara (mă tem că era chiar 15 sau 16 decembrie), am avut ocazia să observ un fenomen natural deosebit de impresionant în grădină şi anume un apus de soare în care culoarea roşu intens se scursese pretutindeni, acoperea ca un văl întregul cer...probabil nu mă credeţi, şi eu am stat atunci să privesc cu ochii miraţi de jur împrejurul grădinii timp de multe minute fiindcă ştiam că nu voi mai vedea aşa ceva o viaţă întreagă. La întoarcere a trebuit să iau trenul înapoi spre Bucureşti. Pe drum, în tren, erau persoane agitate care discutau se pare despre ceva ce se întâmplase la Timişoara, ei păreau să se înţeleagă între ei. Eu nu pricepeam nimic. Am ajuns acasă şi părinţii au spus şi ei ceva despre acele fenomene, dar nu anticipau căderea regimului. A urmat un miting la care tata spunea se pare că fusese, cu Ceauşescu la tribuna fostului Comitet Central (CC). Am auzit că mitingul s-a sfârşit cu manifestaţii de protest faţă de evenimentele de la Timişoara, în care au existat victime. Eu nu am fost la acel miting, absolut cert.
În ziua de 21 eram ca întotdeauna prinsă de probleme legat de viaţă şi aveam într-adevăr multe şi grele. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar îmi amintesc că seara a venit la mine acasă I. Ea era foarte agitată şi venea din piaţa Universităţii, unde spunea că fusese, de fapt era încă în desfăşurare, o întrunire stradală şi că oamenii scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului şi că era o atmosferă extraordinară (poate şi cântau, nu mai ştiu), era multă lume şi ar trebui să merg şi eu spunea ea. Apoi a plecat spre casa ei. Eu m-am gândit un pic dacă să merg sau nu şi cred că am hotărât nu, deşi oricum părinţii nu m-ar fi lăsat, şi aveam multe probleme de viaţă. După aceea am intrat şi eu treptat în agitaţie, simţeam cum ceva inexplicabil mă cotropea emoţional, absolut sigur. Atunci cred că şi părinţii au început să discute despre asta, iar eu am prins atunci nişte posturi de radio străine (cum am spus în rest nu ascultam, atunci eram curioasă). Ascultând, tensiunea mea emoţională creştea. Târziu în noapte s-au auzit nişte zgomote pe stradă, aşa că am ieşit pe balcon şi am privit, eram singură pe balcon şi la alte ferestre erau puţini oameni - treceau nişte tineri, bărbaţi cred, scandând furioşi, cu glasuri subţiri "şobolanii!" şi "au tras în noi!" şi atunci eu, în înfierbântarea mea tinerească mi-am muşcat mâna, considerând în sinea mea că nu sunt şobolan cum insinuează aceia.(Acum îmi amintesc că atunci când am fost cu mama la Hamlet, cu actorul Caramitru în rol principal, stăteam pe un scaun pe scenă şi m-a impresionat replica "un şobolan!" când Hamlet în omoară pe Polonius). Seara am mai ascultat probabil puţin radioul şi de furie şi totodată fiindcă veneau sărbătorile, am început să fac nişte cozonaci cu rahat după reţetă din Sanda Marin, o carte veche a mamei, şi am stat noaptea târziu, nu mai ştiu sigur dacă am dormit acea noapte iar cozonacii mi-au ieşit buni, dar nu am apucat să gust din ei.
Dimineaţa, pe 22, am plecat la plimbare, nu mă gândeam că plec la revoluţie. Eram puţin curioasă să văd ce atmosferă este în oraş. Am plecat spre dreapta, spre magazinul Bucur Obor. Aproape de intersecţia mare era o florărie pe dreapta. Am intrat şi am constatat că lumea era calmă în magazin, cred că nu discutau nimic şi mi-am cumpărat garoafe roşii uşor deschise, mai multe. Apoi m-am gândit să merg la piaţa mare să îmi cumpăr mere şi am luat de acolo mere ionatane, soi care nu îmi place. Era o zi exagerat de caldă pentru sfârşit de an, eu eram într-o fustă subţire şi veche fiindcă oricum nu aveam haine şi pantofi negri din clasa a 7-a sau a 8-a care încă mă încăpeau, chiar dacă nu credeţi. Aveam 56 de kg, cea mai redusă greutate din viaţă. După aceea m-am gândit să nu mă întorc direct acasă, să mă mai plimb puţin şi am mers către Piaţa Iancului, unde stătea I. Cred că am simţit atunci că se întâmplă ceva şi am traversat apoi spre B-dul Republicii, actual Carol (şi parcul Libertăţii a devenit Carol). La colţul străzii, lumea a început să se agite şi să se cumuleze în grupuri strigând că a căzut Ceauşescu, ceea ce a creat anumite intenţii subite...oamenii păreau să ştie că acum trebuie să meargă undeva. (La acelaşi colţ de stradă într-o iarnă ulterioară când nu găseam brad de Crăciun, cineva binevoitor mi-a aruncat de la etaj o creangă.). Am plecat atunci şi eu împreună cu ceilalţi spre centrul oraşului, fără să înţeleg ceva, dorind doar să fiu informată, să văd ce se întâmplă, dusă de val dar şi de necazurile mele de acasă, unde trăiam ca într-o închisoare. Nu am avut abslout nicio vină că am mers atunci acolo. Agitaţia şi entuziasmul mulţimii creşteau pe drum. În dreptul bisericii armeneşti au început să bată clopotele, crescându-mi şi mie emoţia. Când am ajuns la piaţa Universităţii câteva glasuri din mulţime (poate lideri ad-hoc) au început să întrebe unde să mergem acum? La CC spuneau unii, la televiziune alţii şi cred că mai era ceva, dar nu mai sunt sigură. Eu am ales să merg la CC, fiindcă era mai aproape şi credeam că voi vedea mai multe acolo.
În piaţă au fost ziua momente mai calme, au fost multe discursuri la tribună, îmi amintesc unul dintre liderii politici, Ion Iliescu, ulterior preşedinte şi poate a fost şi primul ministru ulterior, Petre Roman, de care oricum urma să mi se spună că este o cunoştinţă a acelei profesoare de franceză de care am vorbit că avea poze mâzgălite cu Ceauşescu. Naşu spunea destul de nemulţumit că Petre Roman e jidan. O colegă din facultatea de psihologie, internată şi ea la psihiatrie cu psihoză post partum, îmi povestea că fusese colaboratoare la un ziar şi luase interviuri legate de sataniştii de la Constanţa şi altul soţiei lui Petre Roman. Au fost şi maşini de teren pe 22(tancuri) cu manifestanţi cărora le-am aruncat, într-o efuziune copilărească, garoafele mele roşii dar am păstrat mult timp până azi unele uscate de atunci. Au fost întruniri ad-hoc şi discursuri în piaţă. În mulţime erau agitatori- formatori de opinie şi sloganuri, care erau foarte siguri pe picioare şi pe ce scandau (unul chiar lângă mine se aşezase) - de exemplu "pluripartidism" şi spuneau că toată lumea ştie că asta va fi o ţară capitalistă. După alegeri l-am auzit cu neplăcere pe preşedintele Iliescu, vorbind despre nişte manifestanţi de atunci în mod sigur ca despre nişte vite care se adăpau, la televizor. Seara au fost alte evenimente. Lumea s-a împrăştiat spre case, dar eu, cu un grup restrâns, am rămas. La un moment dat a venit şi un actor celebru, Caramitru pe care îl urmărisem în Hamlet şi care venise în mai-iunie la mine la liceu cu ocazia centenarului morţii lui Eminescu. El este cel care se plângea cu durere de faptul că biserica Kretzulescu, monument de arhitectură, este supusă tirului de trasoare, care înflăcărau cerul nopţii. Mult timp clădirile avariate atunci nu au fost renovate, unele păstrează cicatrici. Tot el se plângea de arderea Bibliotecii Centrale Universitare (cât am tânjit eu după ea, studentă 13 ani prin facultăţi...) care la un moment dat îmi atrăsese şi mie privirea şi compătimirea. Am fost şi eu în mulţime şi am scandat şi eu cu ei împreună fiindcă aşa simţeam eu că este mai normal, dată fiind situaţia, căci nu ştiam că sunt filmată, cum mi-a spus cineva ulterior că s-a întâmplat. O mătuşă m-a văzut la televizor. La un moment dat au început tiruri cu gloanţe asupra pieţei şi un tânăr m-a luat de mijloc şi odată cu mulţimea care ţipa am dat ocol pe brânci sau cocoşaţi pieţei, cred că alergam inversul acelor de ceasornic. Eu m-am enervat atunci pe protector fiindcă mi se părea că nici acolo nu sunt lăsată în libertate sau independenţă şi că sunt şi acolo urmărită, după tot ce păţeam în rest. Oricum nimeni nu era atins de glonţ. Aşa că l-am împins deoparte pe acel tânăr şi m-am străduit să rămân singură. M-am gândit atunci că ar fi bine să adun nişte gloanţe şi cartuşe goale în sacoşă, pentru a avea un reper de memorie, ca Hansel şi Gretel. Le mai am şi acum. "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu ne câştigăm libertatea noastră." Apoi am ajuns în alt moment după un colţ al clădirii, fiindcă aşa mi s-a cerut (erau unii care direcţionau manifestaţia). Acolo am fost acostată de doi indivizi care mi-au spus ceva şocant şi anume că ei au venit să o protejeze pe lady, cuvânt pe care mi-l mai şoptiseră unii când m-au dus părinţii în septembrie 89 la mare la Neptun. Aceia mi-au cerut insistent să merg acasă, fiindcă ei ştiu că părinţii mei sunt îngrijoraţi, ceea ce m-a înfuriat mai tare şi m-am hotărât să rămân. Aveam în sacoşă mere şi le-am mâncat, cred că am dat şi unei fete sau altora. A venit şi o maşină cu pâine la un moment şi s-a împărţit pâine. Treceau pe la ureche zvonuri gen "armata e cu noi" şi nu mai ştiu cine e cu noi,parcă miliţia, ca şi cum populaţia cucerea redute treptat. S-au împărţit şi manifeste xeroxate pe care le-am păstrat. Mama, la ordinul naşului meu mi-a luat din dulap ziarele din primele zile după 22 decembrie. Eu am ieşit pe străzi în zilele imediat următoare revoluţiei, când era ger de -20 grade şi am cules toată recolta de publicaţii, dar în zadar, îmi pare sincer rău că mi le-au luat. A fost adus şi un cadavru în piaţă, în jurul căruia lumea s-a strâns, părea maroniu de la distanţă şi lumea zicea că este terorist...după aceea a fost mai mult timp o modă legat de teroriştii revoluţiei şi erau alcătuite brigăzi de pază în blocuri de locuinţe (chiar şi vecinii de sus, care mă chinuiau prin zgomote zi şi noapte după vara lui 89, au apărut la noi la uşă şi o lăudau pe fata lor cea mică, pe nume tot Cristina, pentru curaj).
Stând atâta timp acolo în piaţă, am simţit nevoia să urinez şi am întrebat-o pe vecina mea de lupte ce crede că aş putea face şi ea a spus că nu e grav şi pot să îmi fac nevoile şi prin chilot după colţ, ceea ce am făcut. Dar a fost mai rău când am simţit nevoia să fac cealaltă nevoie şi atunci am observat cu uimire după un timp că se deschid uşile CC-ului şi câteva femei intră, aşa că am intrat şi eu. Înăuntru atmosfera revoluţionară era complet diferită, acolo mişunau sau stăteau pe fotolii sau scaune indivizi mai degrabă tineri şi de tip semi-intelectual din câte ţin minte, unii dintre ei urmăreau televizorul, dar eu nu cred că mi-am dat seama nici atunci ce se întâmplă şi am profitat de faptul că acolo era un WC. Când am ieşit m-am gândit că nu mai are rost să rămân cu clasa aceea "conducătoare", privilegiată, mai bine să ies la oamenii de afară, unde oricum se observă realitatea mai bine. Am ieşit şi am continuat să sufăr cu ei, cred că vă daţi seama că nu era uşor şi oricum eram murdară şi obosită şi cu ciorapii deşiraţi. Temperatura a scăzut treptat în acea noapte. Spre dimineaţă, devreme, am plecat destul de amărâtă spre casă. Am trecut prin piaţa Amzei din apropiere unde am constatat cu mirare că erau ţărani care şedeau lângă mere şi care m-au întrebat ce se mai întâmplă, tot se mai bat ăia şi eu am confirmat, s-ar putea chiar să fi cumpărat mere din nou. M-a impresionat calmul mioritic al acelor ţărani. Am plecat din nou spre casă pe strada pustie şi la un colţ era într-adevăr un bărbat cu o armă...eu nu aveam decât gloanţe în sacoşă şi am mers mai departe şi nu mi s-a întâmplat nimic, el a mers pe stradă la stânga, prin spatele hotelului Dorobanţi.
Acasă am fost primită cu multe ţipete, a fost un adevărat scandal, tata a spus că mă căutase în piaţă cu naşu dar că nu putuse trece de un cordon de soldaţi sau ceva similar (eu m-am mirat). Apoi m-au închis în casă, spunea că nu voi trece decât peste cadavrul lui şi baricadase uşa. Totuşi am ieşit când a venit gerul mare d e - 20 de grade şi stăteam la coadă la lapte prost şi la ziare proaspete (niciodată înainte nu am cunoscut aşa ger). A fost şi execuţia televizată a cuplului prezidenţial Ceauşescu la care mi s-a întâmplat să strig "moarte" din adâncul plămânilor, fiindcă eram foarte agitată şi ceva indescriptibil intra în mine şi nu m-am putut abţine iar tata urla şi el "moarte", nu ştiu dacă puteţi înţelege acest păcat de gând şi vorbă fără voie. Eram prea tânără atunci (nici 19 ani) ca să ştiu şi să pot să rezist presiunii mulţimii. Mi-am pierdut controlul. Apoi am fost cu I, care îşi menţinuse entuziasmul, să ajutăm pe străzi. Aglomeraţia crescuse (pietonală) şi am fost în mod absurd repartizate la metrou unde ni s-a cerut să controlăm pasagerii care intrau în staţie de posibile arme ascunse(!) Una dintre femeile trecătoare a râs de mine. Totuşi nu mă domolisem, simţeam febra acelor zile şi o anumită perplexitate, nu înţelegeam ce se întâmpla. Aşa că m-am dus împreună cu I să donez sânge la un centru unde mergeau şi alţii. Acolo mi-au spus că vor recolta mult sânge, că aşa se procedează în situaţii de urgenţă şi după ce am donat sânge am leşinat şi când m-am trezit am gustat nu mai ştiu ce de pe o masă, dar oricum nu cred că erau bine dotaţi cu alimente acolo sau cu dulciuri, cred mai degerabă că era vreun fel de saleu. Mi-au dat carnet de donator onorific de sânge. După încă un timp am aflat de la mama că meditatorul meu apare în primul număr din revista "Pentru patrie" serie nouă, şi cu emoţie nu prea plăcută am citit că el era un fel de erou care salvase răniţi în seara de 21 decembrie, un prieten scria despre el pe pagina de sub prima copertă. După atâţia ani încă mai am amintirile mele (punguţa cu gloanţe, carnet şi garoafe şi manifeste). Am ajuns şi la el după revoluţie şi vorbea în mod ciudat politică, adică despre protagoniştii de atunci de la televizor împreună cu unii studenţi, ceea ce nu mi-a plăcut. Pentru a păstra legătura cu cei de atunci am încercat şi atunci să mă întâlnesc cu o fată de la revoluţie după câteva zile de la eveniment, dar ea nu a mai venit. Era vorba de colţul unde au amplasat ulterior o cofetărie (după 89 cofetăriile s-au împuţinat într-o vreme) numită Casablanca, înainte nu mai ştiu ce era. După ani am consumat singură dulciuri acolo, dar apoi au desfiinţat-o şi pe aceea. Întâmplător Casablanca era un film care îmi plăcuse. A fost şi un cântec.
După revoluţie au urmat şi alte mişcări sociale, de exemplu mineriadele, când nu am mai avut vreun fel de curiozitate şi nu am ieşit în stradă. Totuşi mi se pare că am fost doar aşa gură-cască, din pură întâmplare şi la una din mineriade. Şi fenomenul "golanii revoluţiei" sau ceva similar, în primăvara lui 90. Am fost în vizită la acel meditator la facultate, strivită ca de obicei de problemele mele zinice şi de întrebări fără răspuns. Atunci se făcea "curăţenie" la Universitate după povestea cu golanii. Am fost transportată într-o maşină Dacia de o cunoştinţă de la facultate a lui, împreună cu prietena aceluia. Profesorul acela stătea pe scaunul din faţă. Şoferul pusese muzică - Joe le taxi - cu Vanessa Paradis. Eu şi el ne-am dat jos undeva pe bulevard, aproape de Scala, înainte de cordonul forţelor de ordine. El m-a condus prin spate şi apoi părea să aibă influenţă asupra poliţiştilor, fiindcă m-a introdus în piaţa încercuită dincolo de baraj. Spunea că vrea să văd şi eu ceva acolo, dar mergea foarte repede. Vă daţi seama ce însemna pentru mine, eu cu el singuri la plimbare pe mijlocul bulevardului central al Bucureştiului, atât de gol atunci. Am văzut doar un singru cort parcă din manifestaţia de "golani" care fusese, şi erau doar câteva persoane. Apoi am ieşit cu el în partea cealaltă, dincolo de cordonul de poliţişti, spre muzeul de istorie al oraşului. Acolo el s-a angajat în discuţii aprinse cu manifestanţii, îmi amintesc că spunea că, chiar dacă Iliescu nu e ce visau oamenii, totuşi trebuie să începem cumva cu cineva pe post de preşedinte. Îmi mai amintesc o femeie extrem de fardată, ca un clovn, cu care el părea că se ceartă pe teme politice. Atunci eu eram tare amărâtă, practic lăsată singură în mulţime alături de el şi chiar am îndrăznit să îl trag de mânecă la un moment dat. Aşteptam răspunsuri legate de ceea ce fusese între noi, o cheie la închisoarea cu torturi groaznice pentru mine, mai ales atunci...îl iubeam atât de mult pe acel bărbat (ceea ce desigur e considerat boală psihică, dar nedrept). Văzând că nici nu se uită la mine mi-am luat la revedere şi am plecat brambura prin oraş, extrem de amărâtă şi tristă. Am văzut în ziua aceea că unele maşini erau incendiate pe străzile centrale şi am ajuns în faţa sediului Poliţiei unde manifestanţii aruncau cu sticle în clădire şi unde era gură-cască şi personalul policlinicii dentare de pe strada Eforie, inclusiv dentistul meu din copilărie. Tragicomic a fost faptul că un tânăr din grămadă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă nu vreau o rochie din vitrină, fiindcă el poate să spargă acel magazin. Eu am refuzat.
Atunci m-am gândit eu că ar fi fost bine să fiu mai lucidă, să nu fi fost acolo sau la revoluţia din 89 ar fi fost chiar mai bine şi să fi gândit mai la rece, considerând de exemplu ce ştiam din istorie despre revoluţia franceză sau alte schimbări sociale. Dar pe moment, în 89, eu aveam multe probleme legat de părinţi, vecini, meditator şi chiar de societate, care părea că începe să mă urmărească paranoic în mass-media sau pe străzi. Dar nu credeam. Plus faptul că eram marginalizată. Credeţi că sunt de condamant pentru cum am reacţionat în condiţii de stres destul de accentuat? Credeţi că din cauza tinereţii mele de atunci m-au condamnat ulterior? În spitalul de psihiatrie ceilalţi, inclusiv medici, par să spună că trebuie să uit, chiar mi s-a spus precis, dar de ce, viaţa mea depindea de memorie în mod accentuat? Vă mai amintiţi filmul "Stare de fapt" de după revoluţie cu Oana Pellea, film pe care l-am vizionat împreună cu I şi părinţii ei la cinematograful Mioriţa de pe strada mea? Era vorba de o femeie torturată în închisoare în mod absurd fiindcă fusese un simplu martor al acelor fenomene. Oricum repet, povestea vieţii mele triste începuse din copilărie, dar am fost în general un om calm şi destul de lucidă pentru vârsta mea de atunci. Şi oricum o persoană constantă, asta pot dovedi prin întreaga poveste a vieţii mele, de fapt nu m-am schimbat în esenţă din 84. Ce este ruşinos în această poveste? După încă un timp am aflat că C, fostul coleg al colegei mele de bancă ar fi fost şi el în pericol de a fi închis psihiatric, asta fiindcă avea discuţii legate de politică cu familia(- mama lui era medic). Iar eu am acceptat din păcate ideea de a avea certificat de revoluţionar, însă acest lucru nu s-a întâmplat, în mod firesc. Cred acum că mai degrabă unii au avut norocul de a nu merge în 22 de exmplu pe străzi şi că în viaţa mea şi acest lucru a fost oarecum aranjat, nu prea am avut de ales, date fiind circumstanţele şi presupun că tot m-ar fi distrus ceilalţi chiar dacă nu m-aş fi dus. Nu sunt obsedată de vorbele tatei, el avea diverse feluri de a glumi, inclusiv pe teme politice, mai ales după 89 - de pildă avea o vorbă, spusă cu un aer complice, glumeţ, "spre noi victorii împotriva imperialismului putred sau corupt şi cu un picior în groapă", eu fiind cea care îşi pierduse sau urma să îşi piardă piciorul.
A fost destul de obositor să descriu toate evenimentele din acest capitol al vieţii mele. Cred că am scris tot ce era esenţial, faptul că încă îmi amintesc se explică prin încărcătura afectivă, rememorări în timp şi capacitatea mea intelectuală (când eram în clasa a 8-a de exemplu am învăţat repede toate cărţile din biblioteca tatei, titluri şi autori, şi le cunoşteam şi locul deşi nu le citisem pe toate). Spun acest lucru fiindcă unii mi-au zis că nu e normal să am atâtea amintiri după tratamentele psihiatrice. Îmi amintesc când a venit O la mine ( o singură dată sigur) cu cartea lui Kant şi s-a mirat şi a spus că îi place faptul că stau într-o cameră aşa mică (mie asta nu îmi plăcea, îmi crea impresie de închisoare şi mai mult). După ani, când ea s-a căsătorit, ne-a invitat la nuntă şi pe mine şi pe L, unde nu m-am simţit bine deloc (şi eu şi L eram tratate psihiatric). Eu am fost la ea în vizită împreună cu L în 89 precis şi singură apoi de câteva ori, când i-am povestit despre necazurile mele cu acel meditator şi altele de asemenea. Poate că un motiv pentru care unii m-au respins din societate este şi faptul că am trăit lucruri mai ciudate, cu toate că am fost dintre oamenii liniştiţi ca temperament şi idealuri, dar din moment ce aceste lucruri nu au legătură cu intenţiile mele sau cu emoţiile şi sentimentele mele, nu înţeleg motivaţia lor. Probabil că alte interese au fost mai importante cu mult decât normalitatea mea. Nu am de ce să menţionez faptul absurd al ideii că pentru păcatele părinţilor trebuie să plătească copiii, odată am auzit un preot care explica oamenilor că nu e aşa - dar am avut vag impresia că până şi această prejudecată m-a lovit. Eu, repet, nu am fost educată de părinţi, influenţa unor rele din partea lor m-a călit în sensul binelui încă din 84 şi ei poate nu erau părinţii mei biologic probabil, nu semănam fizic cu ei, în special cu tata deloc, dar asta nu are importanţă, fiindcă toată lumea ştie că nu se moştenesc trăsături de caracter.
Una dintre vorbele urâte ale tatei era că eu sunt un c..., fiindcă nici nu ştiu cum se fac războaiele sau cutremurele. Am fost complet nevinovată. Tata vorbea mult despre c... după 89 şi spunea că aşa vorbea tatăl lui, bătrânul, după ce a paralizat (bătrânul spunea "Moldoveanu - c...").
Am citit într-un manual de istorie care descrie evenimentele perioadei ceauşiste (fiindcă am încercat ca şi la revoluţie să rămân în fluxul evenimentelor ca un om conştient de schimbări şi am mai citit şi din manuale noi din ultimii ani), că pe vremea aceea oamenii erau persecutaţi inclusiv prin mijloace psihiatrice din motive poilitice. Este posibil ca unii să creadă astfel că eu am fost persecutată din cauza acelei revoluţii, uitând esenţialul, faptul că eram chinuită din copilărie monstruos uneori şi faptul că de mult mi se promisese că voi fi tratată psihiatric. Eu nu am avut nici o legătură cu politica şi cred că numai oamenii lipsiţi de inteligenţă ar putea crede în mod paranoic că eu am fost închisă pentru a nu mă dezvolta ca personalitate (adică studii, profesie, colegi, familie, ş.a.) sau pentru a nu avea credibilitate legat de evenimentele de la revoluţie, din moment ce am fost total lucidă (de atunci am mai uitat unele lucruri, dar nu multe) şi nu văd de ce lumea ar fi crezut că eu aş vrea să scriu sau să dovedesc ce a fost la revoluţie, fiindcă nu aveam mania persecuţiei...evident nu eram genul care să scrie memorii...atunci ce dracu (iertaţi expresia) vroiau de la mine? Oamenii au oare mania că trebuie ascuns ce a fost atunci şi de aceea sunt persecutaţi oameni şi ei trebuie eventual să se simtă cu musca pe căciulă sau aşa ceva? Ei chiar cred că oamenii care au fost atunci nu au alte interese decât să povestească lucruri care nu interesează? Şi pe care ei vor să le ascundă? E total absurd. Tot absurdă este şi ideea că oamenii mă distrugeau findcă nu mă înţelegeau, înseamnă că aş fi avut şanse de viaţă numai dacă aş fi fost mai proastă decât majoritatea, fiindcă înţelegi mai ales omul care are inteligenţă inferioară ţie, ori mă înşel? Sau fiindcă nu am înţeles la timp, fiindcă nu aveam cum să ghicesc gândurile altora, că trebuie să joc teatru că sunt mai proastă decât sunt? Când eram copil mi s-a spus că în viaţă voi fi persecutată din cauza talentului şi inteligenţei fiindcă alţii vor fi invidioşi pe mine şi vor încerca să mă fure, dar eu nu am avut expectaţii negative, aveam încredere în oameni. Şi dacă ar fi fost aşa, cum aş fi putut evita? Desigur am omis că în copilărie am fost pionier şi apoi automat UTC-istă, dar nu se discuta nimic politic şi nu ştiu ce scopuri avea organizaţia. Când eram mică m-au făcut pionieră doar în a doua serie şi apoi mi-au dat funcţia de comandant de detaşament (în clasa a 4-a) şi apoi locţiitor de comandant de unitate. În această calitate trebuia să transmit din clasă în clasă diverse anunţuri, chiar în timpul orelor de curs şi eu mă topeam de emoţie când trebuia să ciocăn la diverse uşi şi să intru. Nu prea a fost o cură eficientă pentru timiditate...îmi amintesc că glumeam totuşi cu profesoara care se ocupa de activităţi pioniereşti şi care regizase "Procesul apei" în care eu jucam rolul de procuror, d-na A, glumeam că e vorba de o "Borcaniadă", respectiv strângerea borcanelor la şcoală. A fost poate singura mea glumă puţin răutăcioasă, fiindcă într-un fel e normal ca sticlele să se recicleze cred. Dar atunci era vorba de colectări uneori exagerate de diverse materiale în şcoli. La o serbare şcolară de sfârşit de an, copiii, în aglomeraţie, m-au împins într-un grătar de şters picioarele şi mi-am fracturat degetul mare drept şi plângeam cu coroniţa pe frunte, am şi acum poze...naşu spunea că dau apă la şoareci şi nu e bine să plâng.
Si având în vedere tot ce am îndurat din cauza mişcărilor social-politice sau agitaţiei altora, vă întreb eu pe dvs. : oare sunt eu un alt fel de idiot al lui Dostoievski ? Oricum locul meu nu era nici în azilul de boli mintale...
20 martie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu