mi s-a aplecat de
atâta plâns
aproape vomit
din drag de
oameni şi de viaţă la care am ţinut prea mult
am plâns în toate
colţurile ce mi-au fost permise
în vătraiul de
lângă soba stinsă pe felia de pâine intermediară
în căuşul unei
petale de iasomie ori direct în latrina ecologică
mi-am pierdut şi
apoi regăsit lacrimile
de atâtea ori
le-am şters de pe
buze
le-am întins cu
palma pe geamul unui tren cu mare întârziere
erau reci de
parcă toţi renunţaseră la mine
cum arunci bradul
de crăciun cu mănuşi de protecţie
unii credeau că
sunt contagioasă
se jurau pe
tăcerea unei limbi moarte
că nu au văzut
niciun copil
totuşi
umbra păpuşii
mele tremură pe toate zidurile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu