Când celălalt capăt al podului se sprijină pe un băţ de chibrit, tu ce faci?
Degeaba fost-am Doamne cel mai fericit copil din lume. Şi mă scăldam în zi ca un copil în râu. Copiii nu-nţeleg ce vor, a plânge-i cuminţia lor. Îţi aminteşti de anul de răscruce? Aveam optsprezece ani. Mereu o întâmplare simplă mă oprea. La ce bun, Doamne, un sfert de secol de ani de studii a căror înţelepciune am eliminat-o treptat? Ce folos când sunt logofete brânză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări? Lumea-i plină de răni şi de doctori docenţi şi de măşti şi de vămi şi de mari inocenţi. Apoi trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri şi zilele mi-au rămas pustii ca nişte stepe. Singură în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână, văd voievozi cu plete, străbunii trec în pâlcuri violete, oraşul tot e violet. Nu voi lăsa drept bunuri după moarte nici cel puţin un nume pe o carte. Şi nimeni nu îmi acoperă inima cu ceva. Pasărea cu clonţ de rubin a înhăţat-o. Şi stăteam ca pomii în picioare. Nimic nu moare mi-ai şoptit, nu moare. Cântarea pătimirii mele încă doare.
Când celălalt capăt al podului stă sprijinit pe-un băţ de chibrit, tu te-ai arunca?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu