Cred că momentele mai deosebite, de natură spirituală sau mistică, au loc în viaţa zilnică a oricărui om, cu condiţia ca el să aibă conştiinţa trează şi simţurile purificate cât de cât.
De exemplu un curcubeu. Eu am văzut pentru prima oară un curcubeu în viaţa mea doar după 35 de ani, dar era aşa mare şi a durat aşa de mult, încât l-am contemplat mult timp în tăcere şi profund impresionată. În Biblie curcubeul simbolizează o anumită conexiune dintre Dumnezeu şi lumea pământeană:
Geneza 9:13-15
13 curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legămîntului dintre Mine şi pămînt.
14 Cînd voi strînge nori deasupra pămîntului, curcubeul se va arăta în nor;
15 şi Eu Îmi voi aduce aminte de legămîntul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură.
O altă experienţă profund spirituală pentru mine a fost ploaia într-un loc liniştit în mijlocul naturii. Ascultam ploaia şi simţeam că inima mi se deschide larg. Şi când ploaia s-a oprit am fost invadată de triluri de păsări, care îl preamăreau pe Dumnezeu şi viaţa. Această viaţă cu noroi şi stele, cu violenţă şi blândeţe. Şi cât de multe păsări sunt treze şi vioaie după ploaie în aerul purificat. Respirasem adânc şi păstrasem în suflet acel moment.
Un fapt mai deosebit mi s-a întâmplat într-un spital când eram studentă la medicină. Cineva din salon tocmai murea sau era pe cale să moară. Fiind în picioare, am observat un porumbel mare aterizând chiar atunci la una dintre ferestre. A rămas mult timp acolo. Am înţeles că există o conexiune între evenimente dincolo de puterea de percepere sau control a minţii umane, am înţeles mai bine atunci ordinea şi dezordinea din lume, fiindcă creierul omenesc are o funcţie asociativă puternic dezvoltată. Este de amintit şi simbolismul păsărilor în artă, mitologie sau religie.
Poate că sărbătorile pascale au fost prilejul celor mai semnificative momente de acest gen în viaţa mea. Din câte îmi amintesc, aproape toate duminicile mele de Florii au fost însorite şi calme, cu cerul senin şi vântul blând. Şi aproape toate nopţile de Înviere au fost reci şi vântoase, tulburi. Îmi amintesc când am mers în satul bunicilor în copilărie la înconjurarea bisericii cu lumânări aprinse. Din cauza vântului, am dat foc din greşeală părului lung al unei femei din faţa mea, dar apoi totul a fost bine. Aceasta nu e o experienţă spirituală...De Înviere obişnuiam să merg cu părinţii la biserică, să luăm lumină şi să ascultăm slujba. La mizul nopţii preotul zicea « Veniţi de luaţi lumină » şi apoi în timp scurt întreaga adunare sau mare de oameni era vie şi strălucind. În acele momente cântam cu ceilalţi troparul Învierii, care a fost cel mai impresionant cântec din întreaga mea viaţă, fiindcă simţeam o stare indescriptibilă de emoţie trăită cu întreg corpul, ca şi cum cântarea aluneca chiar pe şira spinării şi sângele mi se încălzea. Eram mai vie, deci o parte din comunitatea religioasă şi, deşi aproape fizică, această experienţă are o profundă semnificaţie religioasă :
« Cristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcând
Si celor din morminte
Viaţă dăruindu-le ! »
Cuvintele şi melodia acestui cântec s-au mai schimbat de-a lungul timpului, deoarece cutumele religioase sunt şi ele trecătoare pe acest pământ. Dar latura spirituală rămâne aceeaşi, cât timp omul va vieţui. Păstrez nostalgia vechii melodii care a durat mulţi ani, de când eram copil până acum vreo doi ani, când se făcea tranziţie spre noul tropar, cu aceleaşi cuvinte, dar altă melodie. Întotdeauna cântam cântecul şi împreună cu familia, Dumnezeu să îi odihnească, la masa din ziua de Paşti şi mereu avea acelaşi efect asupra mea. Am găsit acum cu greu vechea melodie, prezentă încă pe internet, dar într-o variantă mai lentă decât cea iniţială din copilăria mea.
O altă experienţă spirituală simplă este lumina însăşi când rupe norii. De obicei acest moment îmi aduce pace şi senin în suflet, în timp ce norii grei sau ceaţa mă fac să mă simt îngreunată şi lipsită de energie. Veţi spune că sunt meteosensibilă, un copil al lumii soarelui şi vremii senine. Dar eu îmi amintesc cu uimire şi acum că am văzut odată şi am fost impresionată pe un drum de o scară de raze ţesută în jurul clopotniţei unei biserici, ca într-un tablou al Înălţării. Desigur, în interiorul multor biserici, prin ordinea lor arhitecturală, lumina pătrunde din dreapta şi ţese miracole în jurul oamenilor şi icoanelor. Am fost şi eu unul dintre firele de praf prizoniere într-o coloană de lumină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu