Da, era totuşi sfârşitul lunii mai. Înseamnă că în faţa şi în spatele casei erau trandafiri în floare şi o tufă de iasomie cu flori mai rare se răsfăţa la umbra bradului argintiu. Bradul crescuse cu coroană bogată în dreptul colţului casei, unde îi pria apa de ploaie scursă din scoc. Cei doi câini bătrâni ai mamei se chinuiau cu năpârlirea de primăvară.
Casa pare mare din afară, dar are în interior doar două camere cu dependinţe şi holuri mari. Camera din spate este a vecinilor şi podul e încă împărţit de cele două familii. Poate de la podul acela mi s-a tras întreaga spaimă, demnă de un roman de groază. După uşa de metal de la intrare este un hol mic apoi încă o uşă de lemn, apoi încă un hol mai mare din care se deschid două uşi – una blocată cu scaune şi noptieră a camerei mamei şi celalaltă cu glasvand către camera unde dormeam eu. Această cameră, deşi mare, e foarte întunecată, are o singură fereastră spre curtea altui vecin, este umbrită de un nuc imens şi noaptea complet lipsită de lumină. Acest vecin tocmai pleca într-o excursie în străinătate a doua zi. Mama intră în casă prin camera aceasta şi apoi ajunge la bucătărie sau în camera ei printr-un hol îngust construit după ce am moştenit casa.
Venisem în vizită la mama, una din rarele mele vizite bianuale pe tărâmul unde copilărisem. M-am bucurat de flori şi soarele jucăuş prin iarba proaspăt cosită în curte. Joi seara am adormit mai greu şi întreaga noapte abia am închis ochii. Dormeam iepureşte şi m-am trezit destul de devreme. Am fost şi la vecina din spate şi am stat puţin de vorbă. Mi-a spus că seara ea pleacă cu restul familiei într-o vizită. Am înţeles că se vor întoarce numai a doua zi, dar poate nu fusesem destul de atentă. Deci urma să fiu cu mama singură o noapte întreagă, fără vecini. Spre seară am făcut două ore de matematică cu un copil din vecini, luptându-mă cu exerciţii şi probleme de clasa a patra. Noaptea m-am delectat din nou cu liniştea şi aerul curat de acolo şi am reuşit numai pe la unu să mă strecor în patul cu plapumă de la bunica, fiindcă în casa mamei era încă frig la răscrucea primăvară-vară. Era o linişte desăvărşită şi un întuneric de nu vedeam absolut nimic, chiar şi după ce ochii mi s-au obişnuit.
Apoi s-a produs primul eveniment. Am auzit un pocnet în holurile de la intrare. Prima oară nu am intrat în panică, oricum eram pe jumătate adormită. Mama mea dormea profund. Dar la al doilea pocnet am început să mă trezesc. Şi să simt o uşoară teamă. Vă imaginaţi poate cât de tare m-am speriat când uşa cu glasvand a tremurat cu zgomotul ei incofundabil din sticlă şi lemn. M-am ridicat în capul oaselor, îngheţată de frică, dar nu vedeam nimic. Eram atât de speriată încât nu mai pot spune cu certitudine dacă am auzit sau nu din nou zgomotele din holurile de la intrare, acum încă mai cred că aşa a fost. Ceea ce e cert e că în momentele următoare au lătrat amândoi câinii. Dar nu mult timp, s-au liniştit repede.
Ce am făcut mai apoi? Am aprins lumina (întrerupătorul nu era lângă pat şi veioza se aprindea numai băgată în priză, ceea ce ar fi fost foarte dificil) după ce m-am sculat din pat şi apoi am scotocit întreaga casă. Desigur nu era nimeni. Era o linişte desăvârşită. Nu se auzea nimic nici de la vecini. Mama s-a trezit, dar a adormit rapid din nou. M-am dus la bucătărie şi am fumat câteva ţigări. Am omorât un păianjen mai mare cu o cutie de medicamente fiindcă mi-e scârbă să îi ating cu dosul palmei. Am deschis uşa de la dormitorul mamei şi am rămas trează întreaga noapte, ascultând-o cum respiră, întrebându-mă ce fusese. Mi-era încă frică. Nu a mai fost niciun zgomot întreaga noapte, atât cât îmi amintesc acum. A doua zi dimineaţa mama m-a cam muştruluit pentru noaptea nedormită şi sperietura mea, spunând că probabil vecinii din spate se întorseseră din vizita lor mai devreme şi eu îi auzisem pe ei în camera din spate şi la baie. Bine, dar, mă întrebam eu, de ce mai apoi nu a mai fost niciun zgomot? De ce zgomotul păruse atât de clar dinspre holul de la intrare şi uşa camerei mele? Şi apoi şi câinii... Şi fuseseră numai trei zgomote clar! Mama s-a dus pe stradă la poartă şi mi-a spus că într-adevăr maşina vecinilor era acolo, deci probabil ei se întorseseră pe la ora unu noaptea. Şi că poate zgomotele erau chiar din pod, (mama intră în pod pe la vecini, dacă are nevoie), fiindcă acei oameni au pisici care mai umblă după şoareci.
Acum nu mai ştiu ce să cred. Pot spune că a fost cu adevărat cea mai îngrozitoare noapte din viaţa mea, şi poate o lecţie de învăţat pentru alţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu