când l-au îngropat pe bunicul clopotarul a venit la priveghi. fixa obiectele din încăpere cu ochi mari de catifea. strângea păhărelul de tărie în pumnul prea mic pentru un bărbat. vorbea cu limba împleticită despre sentimentul datoriei împlinite de parcă ar fi vorbit cu mortul în timp ce îşi trecea căciula dintr-o mână în alta. după ce a plecat era ca şi cum rămăsese cuminte pe scaun. se uita în spatele oglinzii acoperite. precis trebuie să fi fost ceva acolo.
pe uliţa părăsită toate sunt la locul lor ca într-un vis. murele sălbatice printre urzici dansul fluturilor de varză cuiburile de păianjen sub porţile acoperite pline de praful verii trecute. în singura casă primenită cu răchitan la poartă şi cerceluşi roz sub ferestre stă clopotarul peltic. ridic de jos o pietricică netedă pe care o cunosc parcă din copilărie şi nu ştiu unde s-o arunc fiindcă nu am buzunar. e ca şi cum aş fi cules fructul oprit.
sub bolta clopotniţei pictată precum cerul atârnă frânghia înnodată a clopotului. ceva începe şi altceva se sfârşeşte în acel loc. sub clopot nu eşti nici înăuntru nici afară. eşti la mijloc. murmurul slujbei şi foşnetul naturii se cuminecă între ele. mă simt sfioasă ca o mamă care nu intră în biserică la botezul fiului ei. aştept să se tragă de ieşire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu