Precum o minge
yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil.
Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă
de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie
singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.
Un întreg cartier
de biserici elegante, lustruite şi poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai
este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerşetori. Ei dorm în
picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiţi de foame şi sete. Miroase din nou a
suflete moarte, cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită,
sfârâie, împroaşcă zeamă şi crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar
fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e şters din nou din
catastif.
Mă întorc de la
piaţă cu sacoşele goale. Vecina mea are
azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de aţă tras din tivul fustei. Bătrânica de
la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu şi
fotografia din tinereţe pe coperta cărţii. Cerşea câte o farfurie de supă şi
împărţea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat şi mie o carte cu autograf,
de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să
fie singur, parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să
vreau tot rămâne o gropiţă şi fructul nu mai are gust de miere.
În camera mea
miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în
aşternut. Pesemne că primăvara asta voi rămâne tot vierme, înainte să fiu
furnica prizonieră într-un muşuroi părăsit. Din carnea mea albă vor gusta numai
vrăbiile grase din curtea vreunei mânăstiri. Nimeni nu scapă din groapa comună,
în afară de cei care ştiu să sape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu