După ce trupul m-a trădat l-am strâns tot într-un săculeţ şi-am adormit în capul oaselor cu urechea lipită de el...Zornăie precum lanţul ruginit al unei fântâni îngheţate.
Încă mă întreb dacă majoritatea trupului meu e înăuntru ori în afară, dacă nu mă înec cumva cu propria inimă, atât de greu de digerat. Sunt ca oul de porumbel din palma unei statui. Lângă marea prea fidelă (amintiri tulburi amestecate) încă simt totul. În mirosul de lichide fiziologice, medicamente şi citrice. Inevitabile sunt gemetele bătrânilor singuri care caută şi cheamă chiar dacă eu sunt aici doar pe jumătate, precum o sămânţă seacă luată de vânt...Femeia din patul alăturat plânge zi de zi fiindcă femeile cu halate albe ştiu doar să recolteze. Prea mult.
Să recolteze - răsună pereţii ca o trâmbiţă şi nu mai pot să îmi astup urechile. Ori poate e doar uşa mereu deschisă a salonului de la mijlocul culoarului...În iarnă spicele se apleacă fără vânt. Pe promontoriu plânsul celor care au suferit mai mult ancorează corabia în mareele de ceaţă.
Şi ce poate durea mai amar decât zâmbetul atât de natural al omului cu trupul de rană vie?
Lângă perfuzii şi ace doar acest surâs răstignit, imaginaţi-vă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu