Ţigara

Odinioară simbol al emancipării femeilor sau tinerilor, ţigara devine din ce în ce simbolul idioţeniei consumatorului viciat, care suge suzeta la vârstă adultă ca viţelul la poarta nouă. Ţigările comerciale au diferite imagini sumbre, chiar morbide, pe cutie, pentru a crea disconfort psihic sau pentru a atenţiona asupra riscurilor pe care consumatorul de nicotină şi gudron şi le asumă. Celor mai mulţi nu le pasă de aceste dovezi clare; unii înghit în sec şi încearcă să compenseze neplăcerea prin gesturi stereotipe, cum ar fi apăsarea cu presiune a chiştocului în scrumieră ori scuturarea ţigării şi afânarea tutunului din foiţă înainte de a o aprinde. Odinioară ţigările într-adevăr trebuiau afânate. Oamenii fumau Carpaţi fără filtru, Snagov ori Bucegi. Ţigările Bega sau Cişmigiu erau mai rare. Pe străzi mai retrase înflorea comerţul ilicit cu celebrele ţigări Kent, nume cu rezonanţă nobilă. Existau în ţară şi câteva zone cu plantaţii de tutun, poate mai există şi azi. Ţigările Carpaţi (munţii noştri aur poartă) erau de Bucureşti sau de Sfântul Gheorghe, încă o dată ceea ce e nobil sau sfânt se asociază cu viciul sau sacrificiul muritorilor de rând. Ca şi la ţigările Rothmans sau alte mărci, apare evident un blazon şi blazonul este apărat. Fumătorii nu sunt rasă nobilă şi protejată. Ei îşi consumă o parte din bani (şi desigur sănătatea) din diverse motive, nu are rost să le enumăr. Cineva mi-a spus odată că atunci când a fumat prima ţigară i-a plăcut aşa de mult încât nu s-a apucat de fumat. După mai mulţi ani acea persoană fuma, deci capitulase.

Sunt alţi fumători, printre care m-am numărat şi eu, care încearcă să evite anumite necazuri fumând, sau să evite conştientizarea acută şi suferinţa psihică creată de mari necazuri. Este acel efect uşor narcotic al nicotinei şi al gesturilor stereotipe. Este şi teama că odată abandonat fumatul alţi demoni mai puternici pot ataca persoana respectivă. Niciodată nu am simţit decât neplăcere fumând, nu îi înţeleg pe cei care spun că e ceva plăcut şi poate ei nu mă înţeleg pe mine, mai ales fiindcă nu sunt masochistă. Şi eu consider deplin că adevărata plăcere e cea de a respira în voie, de a avea plămânii curaţi şi capabili de a inspira adânc. Celor care vor să lase de fumat, dar le e greu, le recomand să se gândească la preţul aerului curat şi plăcerea aceasta simplă de a respira normal, să meargă undeva la munte (sic!) cu adevărat şi să se bucure de acest dar lăsat de Dumnezeu. Cred că e mult mai simplu să te laşi de fumat în aerul curat de la ţară sau la munte. Respiraţia nu este doar un semn vital primordial, ea permite şi redistribuirea energiei pozitive a organismului, vindecarea anumitor boli sau e chiar prima barieră de apărare antiinfecţioasă.

Citisem cărţi despre prima ţigară fumată pe ascuns. Văzusem filme clasice cu bărbaţi şi femei fumând, ca expresie a conformismului şi apartenenţei la o clasă socială ori mai degrabă la o anumită epocă în care fumatul era încă elegant, ca la casa Chanel. Ascultasem cântece despre ţigări sau fumat. „Să fiu iarăşi puştiul rebel, fumând un chiştoc de Camel”. Acum vreo câţiva ani l-am văzut pe Isus răstignit pe o cruce clădită din mucuri de ţigară într-o fotografie de artă contemporană pe internet. Simplu şi cuprinzător, o imagine care permite concluzii clare dar şi asociaţii complexe de idei.