HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

sâmbătă, 30 august 2014

Călători şi canibali

Teama de a fi înghiţit are origini mitice şi străvechi în orice cultură. Cronos ( Saturn ) îşi înghite odraslele, Iona e înghiţit de balenă, vârcolacii înghit luna. Copiii învaţă această teamă şi eventual află antidotul când li se povesteşte despre balaurii sau căpcăunii care înghit oameni, despre capra cu trei iezi, Hansel şi Gretel sau scufiţa roşie. Este inutil a explica de ce fantasma disoluţiei în sucuri digestive face parte din educaţia primară a puiului de om. Omul este o creatură heterofagă şi omnivoră asupra căreia cultura a imprimat norme diferite în ce priveşte comportamentul alimentar sau alte activităţi care au la bază un insitinct. Canibalismul este în general văzut drept semn de sălbăticie şi barbarie şi este marginalizat de societatea ipocrită. Este tabu, precum incestul. Este amintit şi în celebrul roman Robinson Crusoe. Vreau să subliniez morala povestirii Falk al lui Conrad (care descrie canibalismul şi în mai cunoscutul său roman Inima întunericului), unde eroul mărturiseşte că a gustat carne de om, ceea ce duce la eşecul său în societate şi izolarea lui perpetuă. Iubirea nu este niciodată mai puternică decât norma şi uşurarea produsă de mărturisire apare ca un fel de vomă dezgustătoare pentru ceilalţi. Şi este vorba de voma unui canibal.

Poate mai convingătoare pentru alţii apare pledoaria psihanalitică (începând cu „Totem şi tabu”) în care antropofagia este idealizată în simbolul uciderii şi mâncării tatălui ori a forţei creatoare primordiale, aşezat la baza tuturor religiilor. Fiii încearcă astfel să dobândească o parte din puterea defunctului. Acest motiv există evident în imaginarul colectiv al multor popoare. Aş aminti nu doar celebra poveste a cinei cea de taină, ci şi o povestire a cărei origine mi s-a şters din memorie, pe care o citisem în copilărie sau în fragedă adolescenţă. Era vorba de un călător tânăr care avea aceeaşi destinaţie pe un vapor cu un colet de pastramă. Din diverse motive, tânărul, în ciuda faptului că era un om cinstit, gustă zilnic câte puţin din acel colet şi, fiindcă era bun, îl mănâncă tot. Vă imaginaţi surpriza bietului nenorocit când, la destinaţie, află, probabil în urma unei scrisori, că îşi mâncase propriul tată, pe care altcineva îl sărase pentru a îi transporta trupul spre înhumare pe alte tărâmuri! În diferite alte povestiri se face transfer de responsabilitate asupra animalelor domestice, precum pisica mortului, care consumă, parcă ritualic şi ea, o parte din trupul fostului stăpân.

Aceeaşi temă a uciderii urmată imediat de digestie se întâlneşte în romanul Parfumul al lui Suskind. Este simbolic faptul că eroul principal, un criminal în serie de această dată, este consumat, odată cu urmele crimelor sale, chiar în Cimitirul Inocenţilor. Criminalul se identifică cu frumoasele sale victime lipsite de apărare şi inocente şi este consumat prin urmare drept hrană apetisantă de către forţele întunecate ale omenirii care îşi aflau adăpostul printre morminte, precum nişte paznici ai infernului. Acest erou monstruos este mâncat de viu (spre deosebire de actele canibalice obişnuite care consumă doar carnea celui decedat), şi astfel victimele sale îşi găsesc odihna binemeritată.

Este clar că actul canibalic este asociat adesea cu supravieţuirea in extremis şi dobândirea unei alte şanse ori a unei vieţi noi mai puternice, mai prospere. Moartea prin înghiţire este legată de instinctul de supravieţuire şi nevoia bazală de hrană. Pentru a îşi găsi drumul spre casă Ulise trece de ciclopul Polifem şi se strecoară printre Scilla şi Caribda. Cu preţ de carne omenească. Pentru unii instinctul apare deformat drept „mănâncă sau vei fi mâncat”, un fel de vulgarizare a ideii „homo homini lupus”. Cu zâmbet îmi amintesc azi vremea copilăriei când, dacă mă plângeam de mâncărimi de ţânţari sau purici, etc. „Mă mănâncă...” mi se răspundea prompt şi glumeţ: „mănâncă-l şi tu pe el”. Ad litteram canibalismul ar fi un mod de hrănire parazitară şi fără efortul dobândirii hranei prin muncă sau prin luptă dreaptă, şi prin aceasta încă o dată imoral.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu