memento

trecuseră ani mulţi ea era doar o absenţă

inexplicabilă ca un inel de fum

nimeni nu mi-a spus nimic

până când am înţeles că părul ei nisipiu se topise

la vremea nunţii libelulelor

ea se aplecase prea mult cu hainele mai grele decât ceaţa

într-o înserare cafea cu lapte

cu ochii ei adânci ca nişte nuferi murdari de nămol

cu mâinile ei care ţineau oraşul ghem

ca pe un câine rănit într-o pătură

printre gesturi demodate şi absente

aşa cum se clatină un ciot de creangă lângă trunchi

cuvintele ei încă se mai auzeau ascuţite sparte

cioburi de bibelou sub baros

unii plângeau în pumni cu buzele tremurând

vedeam prin fumul gros doar nişte măşti negre

încercau să uite că erau înrudiţi cu moartea

ca în capriciile lui goya   

priveam peste gard credeam că nimeni nu are drept să judece

de ce oare era atât moloz ce încercau să ascundă dedesubt

în afara inelului ei de logodnă