pui abandonaţi

Luni, 11 august 2014. Mama, o văduvă de 67 de ani, pleacă dimineaţa la serviciu. Zile de caniculă. În drum trece pe lângă maidanul de cartier, unde contribuabilii aruncă diverse, că aşa e omul. Aude un piut puternic şi disperat. Merge mai departe. Se întoarce de la serviciu pe acelaşi drum. Din punga de plastic albastră două cioculeţe îşi cer dreptul la respirare şi piuie disperate. Mama, care dă apă şi hrană zilnic unui câine aciuit la poarta ei, se înmoaie de milă şi se apropie prin mirosul gunoaielor de tot felul de punga magică. Ia puii în nişte şerveţele şi îi aduce acasă. Două grămăjoare de viaţă ajung din gunoi pe o tavă cu fân proaspăt. Nici nu au pene încă şi plâng încontinuu. Ce or fi? Vorbim la telefon. După masa, după două nopţi nedormite de căldură şi durere de măsea, hotărăsc să merg la ea acasă, să văd puii şi să dorm în mai multă răcoare. Hotărâm, împreună cu vecinii, că ar fi pescăruşi. Îi spun mamei că nu putem creşte pescăruşi. Săracii, sunt condamnaţi. Le fac două poze. Le dăm apă şi unul dintre ei bea cam multă. Or fi precis păsări de apă, conchidem.

Marţi 12 august. Mă trezesc după numai vreo două ore de somn întreaga noapte. Puii încă trăiesc, mi-e milă până la greaţă. Mama pleacă din nou la serviciu. Eu fierb un ou şi încerc să le dau pescăruşilor. Culmea, mănâncă. Cel care băuse apă, bea din nou. Celălalt refuză. Amândoi sunt vioi şi se ridică în gheruţe cu cioculeţul mărişor şi puternic, ciupindu-mă de degete. Le-am dat numai un gălbenuş şi doar unul a mâncat , cu chiu cu vai. Este foarte dificil să le deschid ciocul să înghită. După masa mă hotărăsc să îi iau totuşi cu mine la bloc. Mama zice să îi las cu ea. Eu insist că oricum sunt condamnaţi, ea nu are oricum răbdare şi timp să le dea în guşă. Îi iau într-o cutie cu găuri şi plec cu taxiul. Noroc că avea aer condiţionat. Seara le dau din nou gălbenuş dar şi puţin albuş. Amândoi sunt încă bine.

Miercuri 13 august. Mă trezesc cu greu la 8 dimineaţa după 8 ore de somn. Nu dormisem vreo trei nopţi. Merg la un consult la medic. Mă întorc la pui. Unul dintre ei e parcă mai vioi decât celălalt. Cel care băuse apă e mai molatec, merge spre rău. Le dau amândurora gălbenuş fiert din nou şi mălai cu apă şi albuş. Sun la asociaţia ornitologică şi trimit prin mail pozele cu găluştele mele. Mi se spune că sunt porumbei şi că sunt mai rezistenţi ca alte specii. Ce să le dau să mănânce. Grâu, spune un expert care vorbea prost româneşte. Mă îndoiesc că bieţii pui pot să digere, abia ieşiţi din găoace, crusta grâului. Continui să le dau mălai, deşi domnişoara de acolo spunea că mălaiul e prea prelucrat şi nu e bine. Noaptea pic de oboseală, încă nu recuperasem.

Joi. Mă trezesc abia la 11, de data aceasta odihnită. Puii? Da, unul e bine, pe celălalt îl trage aţa să moară. Mi-e din nou greaţă de milă. Semnele sunt abia vizibile, dar dacă aşa începe va fi tot mai rău...Greşesc şi din nou le dau apă şi cel bolnav iar bea puţin. Apoi îmi dau seama dar e prea târziu. Le dau din nou să mănânce. Bietul pui slăbit încă deschide cioculeţul larg. După masa merg la dentist, îmi scot o măsea de minte. Mă întorc la pui. Acum e evident că acela bolnav nu mai are mult de suferit pe lumea asta. Taximetristul cu care venisem mi-a spus că şi el a crescut porumbei mici şi le-a dat pâine înmuiată în apă şi stoarsă bine. Le dau şi eu puţin miez, dar am impresia că se face cocoloaşe cleioase şi mă tem să nu fi greşit din nou. Cred că le va sta în guşuliţă ca nişte pietricele , nu ştiu dacă vor digera. De fapt, dacă va digera. Pentru celălalt pui semnele vitale sunt tot mai slabe. I-am pus în cutii separate. Deşi puiul mai viguros mai voia să mănânce, nu îi mai dau. Mă tem să nu îi dau prea mult, aşa cum celălalt a băut prea mult. Ăsta cere mereu mâncare, prea mult. Ştiu, sunt în perioada de creştere a penelor dar mi-e teamă să îl îndop. E noapte târziu, scriu această poveste despre un om rău care a preferat să lase creaturile mici în plata Domnului pe gunoi, poate era mai bine să îi omoare săracii...Între timp, puiuţul agonizează în cutia de pantofi. Doamne, dă-i moarte mai uşoară... Eu sunt îngrijorată că le-am dat pâine cocoloaşe, nu ştiu cum va fi celălalt mâine. Oare îmi va mai ciuguli mâinile cu vioiciune? Bietele creaturi...cel puţin le-am dat o a doua şansă. Neştiute sunt căile Domnului. Ora 11 seara. Bietul puiuţ e mort. Frăţiorul lui doarme.