HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

luni, 4 august 2014

Violonistul

În 1990, când aveam 19 ani, săteam în gazdă la Cluj la rude mai îndepărtate de origine maghiară. Eu nu ştiu din păcate limba maghiară. Şi mătuşa mea, verişoara tatei Maria, fusese în urmă cu doi ani la noi în vizită la Bucureşti, împreună cu fata ei Ana-Maria. Mă pregăteam pentru admiterea la facultatea de psihologie în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Drumul spre facultate era scurt, trebuia să trec doar pe lângă biserica reformată cu statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul în faţă. Acea statuie este o replică a unei statui existente la Praga.

http://travel-to-cluj.blogspot.ro/2010/07/statue-of-saint-george-slaying-dragon.html

Soţul mătuşii mele era tenor la opera din Cluj, secţia maghiară. Poate este mai probabil să găseşti în aceeaşi curte artişti de un anumit tip sau oameni cu preocupări sau ocupaţii similare. Pot spune că eu am văzut în acea curte comună a rudelor mele o altă casă din care ziua pleca uneori în oraş un violonist.

Într-una din acele zile bătrânul din casa de alături, tată al acelui violonist, m-a invitat la el în casă şi eu nu am refuzat. Simţeam că am cum să am încredere. Credeam că bătrânul e mai ataşat de fiul lui, dar mă înşelasem. El trăia într-o lume a propriilor lui amintiri. Vorbea cu mine în româneşte, arătându-mi impresionanta lui colecţie de diplome, decoraţii, trofee, fotografii şi alte amintiri din îndepărata sa carieră de violonist, lungă şi plină de succes. Poate el nu era chiar mândru de fiul său, aşa cum eu crezusem, chiar dacă fiul nu era aşa faimos. Ori poate invers – îl judec prea aspru – fiindcă tot ce îi rămăsese lui mai aproape pe lume erau propriile amintiri, pentru care merita să fie respectat. O doză normală de egoism este mai respectabilă decât vidul din propria viaţă. Acel bărbat bătrân încă avea o viaţă a lui, personală în acele amintiri, nu cedase propriul său sine pentru altcineva. Cât despre relaţia sa cu fiul lui, care stătea şi el în casa cu meritele bătrânului pe pereţi, cine sunt eu să judec? Evident bătrânul nu putea trăi numai pentru fiul său, şi cred că avea dreptate. Amintirile lui nu însemnau un orgoliu prea mare sau o obsesie. Însemnau doar că era bătrân.

Dacă existenţa noastră e o sferă care aleargă printre alte sfere, atunci putem observa că de multe ori sferele vieţii devin tangente cu altele sau chiar se întrepătrund. În popor există numeroase expresii care enunţă diferite coincidenţe care par să sfideze legea hazardului. Cum ar fi „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”, „ a mai murit un drac” (când două persoane exprimă simultan aceeaşi idee), „se întâlneşte munte cu munte, darmite om cu om”, „ce mică e lumea”, „pământul e rotund”, „pune-ţi o dorinţă dacă guşti prima oară (un anume aliment)”, etc.

Ar fi de adăugat teoriile asupra necesităţii şi hazardului sau teoria probabilităţilor, legea entropiei în sisteme complexe şi legile de autoorganizare ale creierului omenesc. Nu aţi simţit cumva că parcă propriul cap se învârte ca un zar în lumea tangibilă, un zar aruncat de Dumnezeu?

După câteva luni am avut o altă surpriză. Eram deja studentă la Universitate. Rătăceam uneori pe străzuile Clujului, în special pe străzile curate şi liniştite aproape de strada principală în centrul oraşului. Astfel puteam să îmi reaşez gândurile şi emoţiile simţindu-mă binecuvântată cu ceea ce nimeni nu îmi putea lua: bucuria de a admira frumuseţea anotimpurilor prin toate simţurile (tinere atunci), să îmi înec emoţiile în reverie calmă şi inofensivă, ca un fel de relaxare prin care mă uneam cu restul universului vizibil. Astfel căpătam mai multă energie pentru a face faţă problemelor vieţii. Într-una din acele zile am auzit o melodie, blândă şi pură, care m-a atras spre una din vilele acelor străzi. Pereţii erau albi şi parcă un fel de iederă îi îmbrăţişa. Am intrat în curte fiindcă poarta era deschisă şi după aceea am îndrăznit să intru în casă. Accesul la concert era liber. M-am aşezat pe un scaun printre oaspeţi. Astfel am avut surpriza să îl întâlnesc acolo pe violonistul tânăr din curtea unde şezusem odinioară în gazdă. Nu am rămas până la sfârşitul concertului fiindcă pe vremea aceea aveam problemele mele sufleteşti care mă împiedicau să mă bucur deplin de liniştea pe care ţi-o poate aduce muzica.

Desigur astfel de evenimente mai speciale în viaţă mi s-au mai întâmplat. Coincidenţe inexplicabile pe care a trebuit să le accept în final ca parte firească din viaţă. Cum se spune „viaţa e o scenă” şi toţi suntem actori, vrând-nevrând. Am înţeles, ca şi Ungaretti, că sunt o fibră sensibilă a universului. Un univers armonios în care nu îl putem judeca pe Dumnezeu sau triada materie-energie-informaţie sau orice fel de legi ale organizării sistemului, dincolo de percepţiile noastre. La urma urmei de ce să îmi pese? Viaţa e aşa de frumoasă...cum spunea şi poetul „Tatăl nostru carele eşti în ceruri/ rămâi acolo/ iar noi, noi vom rămâne pe pământ/ care este câteodată aşa de frumos”...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu