HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

marți, 5 august 2014

Vorbele tatei

Un lucru pe care mi-l spunea mereu tatăl meu şi pe care nu îl puteam înţelege era: „Nu contează ceea ce spun, este mai important ceea ce gândesc şi eu gândesc binele”.

Această aserţiune era absurdă, lipsită de sens sau valoare de adevăr pentru mine. Întotdeauna am crezut că vorbele sunt mai importante decât ceea ce se petrece dedesubtul lor, respectiv gândirea invizibilă, inaudibilă, imperceptibilă. Chiar şi când am studiat anumite teorii psihologice despre legătura dintre psihic şi fundamentul neurofiziologic, nu puteam înţelege afirmaţia tatălui meu. Credeam simplu că limbajul verbal are cu adevărat calitatea de a influenţa fizic şi psihic o altă persoană şi eventual rol creator, de a crea sau altera organizarea materiei şi fluxului de energie din univers, prin influenţarea structurilor creierului uman, plecând de la ideea fundamentală a creaţiei: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”. Chiar şi în aceste vorbe din Evanghelia după Ioan apare corespondenţa, identitatea şi congruenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre spirit şi materie, dintre imanent şi transcendent.

Numai după mulţi ani, după ce tatăl meu a murit, m-am gândit că poate era ceva adevăr în ceea ce spunea. Oare latura cu adevărat spirituală a vieţii omeneşti, cea care este ascunsă în funcţionarea celulei nervoase, este mai importantă decât vorbăria superficială? Oare organizarea gândirii umane, cu latura ei arhitectonică şi mai ales dimensiunea teleologică, este ca un râu subsaharian care sapă în cursul evenimentelor mai puternic decât vorbele ce zboară în toate direcţiile? Gândirea este universală şi de sine stătătoare, în timp ce limbajul verbal este circumstanţial, legat irevocabil de fiinţa prezentă şi situaţia în care se află individul. Cuvintele eşuează adesea, nu îşi ating ţinta, datorită numeroaselor alterări ale mesajului pe drumul dintre emiţător şi receptor. Gândirea rămâne integră.

Oricum cuvintele tatei nu aş fi putut să le înţeleg niciodată. Fiindcă pentru mine nu exista alteritate între ce spuneam şi ce gândeam. Am fost mereu sinceră până la esenţă şi odată ce ajungeam la vreun mesaj necesar prin gândire, deci fără vreo verbalizare, îl exprimam întocmai, fără alte prelucrări secundare. Filtrul raţiunii exista, dar niciodată nu eram ipocrită, niciodată nu trădam ceea ce gândeam, nu exista nicio falie între ceea ce era lumea mea interioară şi mesajul transmis persoanei cu care dialogam, sau mesajul scris în cazul în care scriam o poezie sau alt text. Poate că o sciziune între cele două planuri ale conştiinţei ar fi fost o dimensiune schizoidă, ceea ce nu a existat nicicând în viaţa mea. Poate că tatăl meu exagera. Pentru el limbajul era mai degrabă subsidiar funcţiei sale ludice, nu aceleia de transmitere a unui mesaj. Îi plăcea să glumească prea mult, nu comunica niciodată cu mine cu adevărat. Vorbea fără sens. Desigur aceasta e o problemă de relaţie dizarmonică în familie, o problemă de vid de semnificaţie, care m-a urmărit în toată perioada în care am trăit în aceeaşi casă cu el. Eu mereu eram eu însămi, el mereu mi se adresa cu jocuri verbale lipsite de sens. Pe care nu le puteam uita. Erau ca nişte cuie înfipte în fiinţa mea, care mă priponeau în aceeaşi poziţie de om nedumirit, om care nu înţelegea în ce scop propriul tată tace de fapt când vorbeşte şi nu acceptă niciodată prezenţa fiicei în viaţa lui.
Nici nu ştiu dacă pe alte planuri ale vieţii el comunica real cu alte persoane în afara mea. Vă dau două exemple dintre şotiile lui verbale, pe care le repeta astfel încât era imposibil să le uit vreodată:

„Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ şi-a scos un mic Tutankamon”...

„Eu te spun/ c-ai mâncat săpun/ de la noi din beci/ cu trei lei cinzeci”.

În trealitate relaţia mea cu tata a fost disfuncţională; el era foarte agresiv verbal sau fizic adesea, fără ca eu să îl provoc şi mereu venea cu ideea că mai important e ce gândeşte decât ce spune! Nu mi-e ruşine să recunosc acestea, fiindcă eu nu avusesem vreo greşeală şi eram un copil care credea că gândul bun, asociat faptelor şi vorbelor bune, poate să însemne ceva. Nu a fost aşa în relaţia cu el. De fapt niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat, ceea ce a însemnat o oarecare frustrare pentru mine. Iubirea mea normală iniţial faţă de el a rămas fără vreun ecou, dar cu toate acestea l-am iertat şi am plâns moartea lui timpurie.

Dar acum admit faptul că poate şi gândirea are rolul ei demiurgic în lumea fizică, concretă şi vizibilă. Ce este conştiinţa ar fi următoarea întrebare pe care un om şi-o poate pune. În ce măsură conştiinţa umană are legătură cu divinitatea sau concepţia despre lume în general a unui om.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu