HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

duminică, 7 septembrie 2014

Demitizare

Poate cel mai mare paradox al vieţii mele e că am fost exact opusul lui Sisif în timp ce în aparenţă eram blestemată să muncesc în zadar ca Sisif. Mi s-a spus de mai multe ori în copilărie şi în tinereţe că voi fi distrusă de ceilalţi fiindcă sunt o persoană prea inteligentă. Eu nu am crezut şi nici nu eram încrezută. Mi s-au pus frâne în dezvoltarea intelectului întreaga viaţă, cu justificarea „capul plecat sabia nu-l taie”. Locuiam pe strada Aurel Vlaicu numărul doi, dar eu nu am fost Aurel Vlaicu numărul doi şi nici nu am fost nebună să îmi imaginez, cum au insinuat unii, că aş fi geniul Carpaţilor sau spiritul naţional al ţării mele, deşi eram bogată de dragoste şi preţuire pentru tradiţiile populare şi cultura românească în general.

Eu nu am fost Sisif, nu m-am luptat să ridic bolovanul. Am fost un om sărac căruia i s-a interzis accesul la mediul cultural bucureştean încă din adolescenţă. Mergeam mai demult mereu la muzee şi expoziţii cu intrare ieftină sau gratuită. Uneori mai mergeam la spectacole de balet. Mergeam singură, fiindcă toţi m-au părăsit demult şi niciun grup nu m-a acceptat, ceea ce a atras batjocura altora că aş fi nebună şi că umblu brambura. De mulţi ani am fost complet izolată şi nu am mai avut bani nici de bilete pentru mijloacele de transport. Sedentarismul, lipsa de aer proaspăt şi mişcare m-au distrus şi mai mult, am început să fiu cu adevărat tot mai palidă şi prăpădită şi, fiindcă nu am bani de haine, unii se uită ciudat la trupul meu greoi îmbrăcat aproape în zdrenţe, cu şosete de bumbac bleu sub fusta lungă verde kaki şi destul de urâtă primită de pomană şi nici nu mai fac efortul (tot mai dificil pentru mine) să îmi pun singurul meu sutien ieftin pe dedesubtul tricoului vechi din anii 80.

Eu nu am fost Sisif. Bolovanul meu era cultura depozitată în memoria mea şi inteligenţa mea, nu neapărat excepţională, care mă împingeau să merg mai departe şi să sper că va fi bine. Nu am avut vreo zvâcnire de geniu să mă fi sinucis în adolescenţă sau în tinereţe. Bolovanul meu se rostogolea la vale ca un bulgăre de zăpadă şi creştea tot mai mult pe măsură ce aluneca tot mai jos. Eu eram doar omul care cobora după bolovan încercând să îl prindă. Dar eram un om lucid şi nu puteam să alerg la vale că aş fi căzut şi eu ca bolovanul. Astfel bolovanul creştea tot mai mult şi cobora înaintea mea spre poala dealului, în timp ce eu coboram cum puteam, ca vai de lume, pe pârtia lui.

Şi paradoxal poate, încă mai sper.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu