Secolul luminilor în viaţa mea

În secolul 17 al vieţii mele, adică între 16 şi 18 ani, cântam încă la virginal împreună cu tinerele doamne ale lui Vermeer. Călătoream cu personalul la clasa a II-a şi parcă atingeam tastele imaginare şezând pe bancheta îngustă şi incomodă, tapotând cu podul palmei măsuţa rabatabilă. Înghiţeam cărţile ca pe o îngheţată de căpşuni cu frişcă, mă plimbam printre sălile mănăstirii din Numele trandafirului şi mă minunam de misoginismul celor care găseau folos în trupul preacurat al femeilor tinere şi apoi îşi renegau deitatea, călătoream cu Michel Butor în trenul renunţării sale, mă înfioram de furtuna dulce din Fructele pământului cu sufletul disecat asemenea novicelui Nathanael la o răscruce de vânturi ameţitoare, care lasă porţile larg deschise sau le smulg din ţâţâni. Credeam, împreună cu Simone de Beauvoir, că timpul nu curge cu adevărat şi viitorul este tot ceea ce există în mod infinit, încercam să descifrez de ce Conchis din Magicianul crede că numai misterul conferă energie celui care caută un răspuns, în timp ce calea liberă către adevăr castrează individul de o sursă importantă de energie.

Importantă era călătoria, nu imaginile derulate pe retină. Important era că lucrurile se metamorfozau, prindeau aripi şi dobândeau sensuri palpabile, ca o eşarfă de mohair fin sau doar urma senzaţiei de căldură lăsată de acuarelele lui Kandinsky. Îmi prelungeam bucuria de a mă ascunde printre pădurile lui Sisley sau gustam cu voluptate răul de mare din pictura lui Aivazovsky, cerurile în flăcări şi rotocolul de fum gros al înfrângerilor din imemoriale bătălii maritime. Şi apoi mă gândeam din nou la modul în care simbolic sexul pruncului din finalul celor o sută de ani de singurătate este hiperinflat, ca o confirmare a legii compensaţiei, ca un nou Big Bang al universului în faşă, după ce legea extensiei în vid a acaparat realitatea în mod prozaic. Mergeam cu trenul vreo 300 de kilometri până în satul bunicilor din inima României, dar nu citeam niciodată în tren. Nu înţelegeam cum pot unii citi în tren, făcând abstracţie de presiunea asupra aparatului vestibular din urechea internă. Pe cei mai mulţi autori români mai cunoscuţi îi citisem în primii ani ai adolescenţei. Ascultam cu neplăcere sunetul strident al glasului roţilor de tren la megafoane în diferite gări şi mă bucuram că, spre deosebire de drumul pe şosea, trenul lasă mai multe culori în coada ochilor, cum ar fi micile gospodării nenorocoase şi cenuşii de lângă calea ferată, unde poate locuiau şi copii minune ca în filmul Călăuza al lui Tarkovsky, sau oameni care se obişnuiseră să doarmă cu trenul zdruncinându-le patul, cu cântatul cocoşului şi guiţatul porcului amestecate cu zgura şi mirosul de fier încins şi cu fluierul locomotivei.

În secolul 17 al vieţii mele citeam Sonata Kreutzer în franceză şi vizionam adaptarea ei cinematografică în URSS. Îmi aminteam un film (polonez sau ceh parcă), o parodie poate după Romeo şi Julieta, în care un cuplu de adolescenţi se sinucide în forma unei nunţi fericite, singuri între florile câmpului. Mă întrebam dacă ei erau sau nu înţelepţi. Mă revoltam încă împotriva ideii de moarte, atât de uzitată în creaţiile artistice. Mă mângâiam cu cinismul şi ironia lui Aldous Huxley, care răspundea nevoii mele fragede de autoanaliză şi critică. Îmi legănam sufletul printre ierburile uscate şi asceza estetică din La răsărit de Eden. Încercam să înţeleg de ce Malraux spunea că arta e acel ceva prin care formele devin stil. Mă ameţeam cu citate, precum cel al lui Valéry : „Nous autres, civilisations, nous savons maintenant que nous sommes mortelles.”. Artiştii sunt o categorie de indivizi care încearcă imposibilul: să trăiască şi totuşi să lase visele lor să respire. Câteodată mor alţii pentru ca arta creată de ei să prindă viaţă. Oare mă înţelegeţi? Cum să poţi fugări un vis? Nici realitatea trans-figurată nu poate fi prinsă din urmă. Visele se întorc precum umbrele dintr-un ceas solar în anii maturităţii artistice, dar numai eul juvenil are capacitatea de a le uita, pentru a le sădi într-un sol mai fertil.