Ultimele postări pe agonia şi pe acest blog

Moartea e întotdeauna urâtă

Aveam o violetă presată într-o carte cu poeme de Valéry. Murise frumos, fără nicio pată de culoare pe fila cărţii. Acum mi-e milă de ea şi mi-e milă de mine. Am omorât doar câteva flori într-o viaţă întreagă, am furat cerului cu coada ochiului numai câteva stele. De atunci au mai trecut mai multe ierni fără flori de gheaţă la ferestre, fără nicio aură chopiniană în emoţiile mele, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut Chopin şi am rămas fidelă lui Beethoven. Poate din cauza aceasta aşa trebuia să fie, poate că merit acest lucru, floarea din carte a dispărut, fie un om rău mi-a luat-o, fie a alunecat pe covor când eu nici nu am simţit. Încă mai deschid cartea din când în când să o caut. Murise frumos.

Bucureştiul aspiră să îmbătrânească. Aşa cred eu privind străzile şi felul în care se schimbă culoarea magazinelor şi reclamelor, în timp ce numai ceasornicarii mai cern distanţele dintre câteva secole de istorie. Bucureştiul aspiră să prindă rădăcini. Atâţia oameni mor presaţi între ziduri ca florile între file de cărţi. Mor şi ei frumos, pentru ca în trunchiurile copacilor să crească alte cercuri, din ce în ce mai fine. În blocul vecin cu al meu, tocmai la ultimul etaj, balconul nu este închis, nici măcar renovat. Nici blocul nu este reabilitat termic cum sunt celelalte. La balconul de sus cârpele şi hainele pulsează ca un anevrism de aortă în timp ce se învârte o morişcă de jucărie, atât timp cât vântul răsfoieşte arterele şi nervii unui oraş la cumpăna dintre tinereţe şi maturitate. Asfaltul nu are riduri, asfaltul nu poartă încă mască. La moartea oricărui poet toţi ceilalţi anonimi cioplesc în rădăcina unui alt stejar. Tot mai adânc.

Şi dincolo de muzica unui compact disc zgâriat, ascult cu evlavie cum cad fulgii de nea unii peste ceilalţi la datorie. Muriseră frumos.

_________________________________________________________________

La fine del cielo

Pun punct. Un punct foarte rotund. Cea mai sublimă abstracţiune a geometriei. Punctul.

Şcoala din Atena pictată de Rafael.

Mai jos de acest nadir se trag linii în toate direcţiile. O ghindă îngropată. Libertatea voinţei pe deasupra fiindcă voinţa e numai omenească. Greutatea cerului creşte peste om o postată de timp.

Patruzeci de întrebări. De ce scria Ion Barbu poezie? De ce scria Arghezi poezie? De ce scria Blaga poezie?

Imaginaţi-vă. Cântecul Imagine al lui John Lennon. Niciodată nu îmi plăcuse acel cântec şi e evident de ce. Am fost mereu un om prea sobru, pentru mine tradiţiile erau sacrosancte. Încă din fragedă tinereţe m-am gândit că acel cântec este prea anarhist şi pur şi simplu respingeam ideea distrugerii religiilor şi abolirea oricărei forme de proprietate. Dacă într-o zi peste secole poate va fi realitate, aceasta nu ştiu. Dar consider, ca şi în tinereţe, că în momentul actual acele idei din cântec sunt o utopie. Citeam deunăzi pastile inspiraţionale sau motivaţionale cum se spune. Sunt la modă în anumite reţele de socializare pe internet. De pildă ideea că dacă stingi flacăra lumânării altcuiva nu înseamnă că lumânarea ta va străluci mai tare. Cât de frumos; şi eu credeam la fel în tinereţe. Cât de frumos ningeau cireşii...

Peste petecul meu de iarbă, un petec de cer. Fericirea diafană a primilor fulgi de nea. Vremea când întrebi năuc cu buzele împleticite de ce Dumnezeu are barbă. Şi dacă are barbă de ce este albă.

Câtă fericire...Practic fericirea nu există decât o clipă. Fiindcă aceia care nu omoară sunt omorâţi iar cei care omoară trăiesc doar o fericire viciată precum cea a băutorilor de bere cot la cot. Pentru cei nevinovaţi doare foamea şi sunetul sec al lingurii pe masă. Ochii lor sunt limpezi şi ustură. Pentru ceilalţi există doar foşnetul fericirii ca un drog printre bancnotele lor care măsoară puterea colţilor şi ghearelor. Ochii celor îmbuibaţi sunt cenuşii şi vicleni. Ei nici nu îşi dau seama de acest lucru. Nu îi interesează. De când e lumea şi pământul, fiecare epocă istorică îşi reneagă părinţii, la fel cum fac şi generaţiile noi de tineri. În fiecare epocă istorică (lucru pe care l-am verificat) oamenii dau vina pe epocile anterioare şi neagă existenţa răului şi lipsei de morală în timpul vieţii lor. Nu ştiu când va apărea un alt copil epocal. Dar parcă văd cum lumea va da iar vina pe imoralitatea timpului de acum şi parcă văd cum vor ucide şi fura şi viola şi incendia din nou la adăpostul renegării lucrurilor care sunt acum la modă şi respectate... La fel şi iubirea adevărată. Cel care iubeşte cu adevărat e considerat nebun de mari moralişti şi de ordinea oricărei societăţi. Dar numai acela e fericit, pentru o clipă doar...Pentru ceilalţi există doar drogul unei vieţi sexuale din ce în ce mai pervertite.

Şi în definitiv de ce scriu eu banalităţi din acestea? Pentru că am 43 de ani, deci încă îmi amintesc fericirea ninsorilor din petale de cireşi, şi încă mai cred în lumină...Sunt conştientă că peste câţiva ani nici nu ar mai exista aceste lucruri în viaţa mea. Poate că ştiu mai bine decât bănuiţi ce înseamnă timpul...........

At the age of 37...she realized she’d never

https://www.youtube.com/watch?v=d0NxhFn0szc

__________________________________________________________

Eternele feminine

Şi nimănui nu îi pasă fiindcă ei spun că eu nu am existat. Ei spun de mii de ori că eu am fost pentru ei doar o halcă de carne proaspătă pe care au aruncat-o fiarelor pământului şi cerului ca să doarmă ei liniştiţi. Ca să fie ei respectaţi. Ca să muncească ei în mina lor de diamante (care desigur nu va seca niciodată) şi să vorbească ei pe limba fiarelor numai minciuni. Ca să strălucească minciuna ca un giuvaer la gâtul femeilor lor sau ca o decoraţie pe pieptul bărbaţilor.

Ei spun de mii de ori că eu nu am existat, sau că dacă eram om normal trebuia să mă omor când am ieşit din copilărie. Şi că degeaba am încercat să fiu între oameni, degeaba am sperat. Ei spun că nu le pasă, că eu sunt nebuna lor. Nu mai am nimic de adăugat, mă voi omorî în curând cu durerea că nu am trăit deloc, findcă ei mă numesc eufemistic „sacrificiu” şi nu le pasă, şi îşi ţin pozele cu copiii lor la vedere ostentativ pe reţele de socializare, fiindcă ei ştiu că mă omoară fără copilul pe care îl aştept de 30 de ani. Ei spun că pe lumea asta toţi sunt liberi să facă ce vor şi au tot ce vor fiindcă ei m-au măcelărit pe mine. Toţi au drepturi depline, eu pentru ei nu sunt om. Numai ei sunt oameni, fiindcă mint de îngheaţă apele o viaţă întreagă. Pe mine m-au izolat de mică, fiindcă am declarat de atunci credinţa mea într-un Dumnezeu al dreptăţii şi binelui. Pe mine m-au torturat încontinuu de mică fiindcă mereu făceam numai binele pentru ceilalţi şi nu puteam minţi. Ei spun că dreptatea nu există (decât foarte rar pentru cazuri insignifiante) şi că binele înseamnă bucuria lor de a fi protejaţi prin sacrificiul celor buni şi inocenţi. Fericirea lor calmă (fiindcă nu sunt torturaţi sau sacrificaţi) de a prospera ei mâncându-i pe alţii.

Da, nu am greşit nimic şi oricât tăceam sau oricât am dovedit cum era normal şi necesar adevărul, ei au inimile de piatră. Voi toţi la fel. Să vă stea în gât coliva la înmormântarea mea!

Morala: nu există. Fiindcă următoarea femeie sacrificată cum am fost eu va fi de asemenea crescută să creadă în poveşti care se termină frumos, va fi de asemenea crescută într-un mediu plin de calm, onestitate şi austeritate morală, pentru ca ea să se umple de felurite virtuţi, va fi educată să spere binele în anii de suferinţă şi nedreptate exact cum am fost şi eu, va citi mult şi cărţile îi vor întări convingerile, va fi fără păcat şi ea şi va crede în dreptate, va avea sufletul plin de lumină şi lucruri frumoase şi va dărui în zadar totul. Va fi bogată de dragoste faţă de tradiţii şi legende şi munca simplă sub cerul senin. Etc.Deci nici ea nu se va sinucide la 13 ani. Şi totul se va lua de la capăt, ca în poezia Orga barbariei a lui Prévert. Şi ochii ei vor fi în zadar precum cireşele coapte şi îşi vor pierde culoarea în zadar prin multe, foarte multe lacrimi. Şi vântul va zburda prin părul ei drept singura bucurie permisă, şi aceea doar pentru scurt timp. Şi apoi va muri încărcată de durere, după o viaţă netrăită în care tot ce putea să fie ea a fost furat sau renegat de ceilalţi. Pentru ei nu contează decât jertfa, Mioriţa, Meşterul Manole, şi miile de cântece pe tema asta care îi ung la suflet ca un anestezic, în timp ce ei sunt îmbuibaţi cu de toate, iar ea, atât de plină de visul de a trăi, e obligată să trăiască ne-viaţa în sărăcie şi izolare şi în torturi atroce zeci de ani...Obligată să îşi împartă viaţa doar cu păduchii, murdară fiindcă nu va avea dreptul adică bani pentru şampon sau detergent, după ce a dăruit şi din puţinii ei bani celor nevoiaşi, după ce a muncit în zadar zeci de ani, după ce a bătut în zadar o viaţă întreagă la toate porţile de oameni sau biserici, ea, învăţată cum am fost şi eu să ierte cu sufletul cald şi calm, ca bobul de rouă, în final va blestema ca şi mine să vă stea în gât coliva la moartea mea...

Fiindcă pentru voi ceilalţi numai acest lucru există cu adevărat: coliva.

(Undeva în lumea celor vii, după 43 de ani de speranţă fără pată din partea mea, lucruri bune sau frumoase care folosesc drept camuflaj celor răi şi falşi...semnez,
16 septembrie 2014)

Cine va deschide din nou cutia cu cretă colorată? Să fie scris viaţă, atât de dor mi-a fost de viaţă şi de copilul meu...e scris şi în jurnalul meu din anul 2000, pe lângă alte trăiri poetice: „copilul meu...un alt răsărit”. Mai am acel jurnal. Am aşteptat 30 de ani în închisoare şi tortură perpetuă...în curând voi rupe firul vieţii dacă nu va fi dreptatea şi pentru mine.