când adunam
pietricele cu gândul să aprind focul nu ştiam
că fagurii cresc
mereu după aceeaşi lege
cel care iubeşte
mult
o piatră
rămâne deşert
după ce moare
nu sunt cuvinte mai
vii decât cele din pustiu
şi nimeni nu va mai
şti
unde au ajuns
toate războaiele de lemn şi cântecele de dragoste
eu încă te chem
omule cu ochi de
iasomie grea
am trăit mereu în
lumea din faţa zidurilor
fiecare cortină
din teatrele de păpuşi este semn că dincolo nu există nimic
suntem cu toţii
aici şi soarele se învârte în jurul pământului ca în copilărie
fructele au
gustul bun sau rău e frig sau e cald nu contează ce culoare are cerul
numai dacă îţi
întind palma vei ghici că sunt vie
pesemne că am
iubit un orb şi un alt orb m-a iubit
în muzeu e linişte
încă
eu nu mai fluier
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu