aşa cum se obişnuieşte când te lasă toţi de izbelişte
era un dumnezeu rotund şi moale
ca o bundiţă de miel noaten
desigur nimeni nu mă crede fiindcă atunci când respir
tot mai creşte o inimă din abur pe geamul de deasupra ieslei
dar dacă priviţi vitele în ochi veţi înţelege
că toate au uitat graiul nostru
al oamenilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu