fructele la înălţimea soarelui de amiază cu mustul dulce
cad şi ele de la sine
viermănoase sau nu cu sâmburii mici şi moi fiindcă omul se rupe
ca să se lepede pe pământ cu dinţii şi oasele netezite
se topeşte ca fagurele
*
la înmormântarea bunicii ea parcă nu mai avea riduri în coşciug
fruntea îi zâmbea soarelui de iarnă ca apa printr-o copcă
când ne-am întors de la cimitir
nu mai recunoşteam umbrela ei veche şi neagră din colţul dormitorului
oare ce căuta acolo se întrebau toţi
din mână în mână am împărţit coliva şi hainele
şi amintirile tălmăcite cu alt înţeles
era mai frig
probabil că vreun înger mic dintr-o icoană gângurea trist
*
într-o dimineaţă am văzut un curcubeu
a ţinut de-a lungul drumului până când cerul s-a dezlegat de pământ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu