eu singură

mi-am mânjit rochia de catifea

cu sânge alb de păpădie
alergam printre inimi de frunze şedeam cu pulpele goale pe pământul curat
în cerul pe care îl ştiam nu era loc pentru curcubeie
probabil că lumea era aşa de rotundă
încât loveam în pumni de ciudă până asfinţea soarele

*

seara am întâlnit un bărbat cu colţi de lup siberian
credeam că zâmbeşte pentru mine
nu ştiam de ce vorbea atât de rotund şi simplu ca o apă curată
până când am alunecat în ochii lui pe marginea şoldurilor
era aşa frig încât începusem să râd de furie
şi mă durea al nabii că luna aproape atingea luceafărul

*

altădată era un apus afurisit de violet
îmi zvâcneau tâmplele de durere ca o orgă dezacordată
atât de teamă mi-era să nu devin un manechin gol în vitrină
cu buzele murdare de sânge nevinovat
încât mi-am deschis ultima fereastră şi ultimul nasture până la pământ
inima mea s-a rotit puţin către soare răsare
apoi a început să bată din nou

*

de atunci nu mai şed pe pământul curat
iar seara port ochelari de soare
eu singură