nu vă aplecaţi peste geam

m-am despărţit de copilărie cu sufletul schimonosit
ca în cântecele lui jacques brel/ scriam poezii şi scrisori fără adresă

în care soarele zâmbeşte dintr-o minge turtită

pe geamul de tren copilul sufla abur ca să îl deseneze după care mingea dispărea

şi copilul sufla din nou

îi făcea respiraţie gură la gură până când se vedea marea cu soarele ei mare

şi copilul o arăta tuturor ca pe-o minune

stătea drept cu palmele pavăză peste ochi

pe plaja care fugea de sub tălpi tot mai iute

ce frumoase sunt urmele picioarelor în nisipul moale/ cât de subţiri sunt

spunea copilul/ am să fac un castel

unde va locui o zână mică şi pantera mea galbenă va sta de pază la poartă

aici este drumul spre castel şi aici este un pod

dintr-o cutie goală de chibrituri/ am să fac mai multe poduri

cu scoici albe de jur împrejur şi am să pun caii pe pod

caii de mare cu coama în vânt

îmi vâjâia capul de durere/ era vuietul mării tot mai adânc/ 

mi-era tâmpla scoică şi urma tălpilor suia spre cer