HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

duminică, 24 mai 2015

acel ceva numit sfinţenie

Acest text a fost respins pe siteul Hermeneia, nefiind considerat "literatură". Eu cred că e literatură şi se înscrie în categoria memorii sau scrieri autobiografice. Este posibil ca faptul că a fost respins să se înscrie în lunga serie a persecuţiilor asupra mea începând cu 1984, numai fiindcă eu am fost persoană din clasa socială inferioară şi săracă în raport cu toţi colegii mei, exact aşa cum scrie în romane că se întâmplă mereu. Deci toţi mă omoară, efectiv nu au lăsat absolut nimic din viaţa mea din 1984. Nu este un text antiromânesc, dimpotrivă, eu am fost dintre cei mai adevăraţi patrioţi din România. Vă pot găsi exemple de texte mult mai cinice sau critice la adresa poporului român, care în schimb primesc lauri şi sunt acceptate pe net sau publicate. Se pare că din nou funcţionează dublul standard, fiindcă am fost om sărac din copilărie...în plus ei se pare că îmi vor moartea efectiv, fiindcă fără nicio vină din partea mea m-au declarat nebună, fără defect sau tulburare psihică, doar fiindcă ei vor să prospere prin crimă şi minciună. La fel şi editorul pe Hermeneia din câte se pare.

Mai întâi de toate trebuie să precizez că eu nu sunt Dumnezeu, dar sunt câteva lucruri pe care trebuie să le ştiţi pentru a înţelege modul în care m-au torturat o viaţă întreagă, în afara faptului că mi-au spus de multe ori că pentru ei eu sunt un sacrificiu ca Isus Cristos.

1) Calmul meu deosebit, pacea, seninătatea şi intelectul puternic, lucruri proverbiale printre cei care m-au cunoscut. Nu sunt vanitoasă, aceste lucruri nu erau simplă linguşeală, erau adevărul. Acum mă doare foarte mult să îmi amintesc, după o viaţă întreagă de suferinţă, închisoare şi abuzuri continue din 1984, când aveam doar 13 ani. Am dăruit în permanenţă numai binele celorlalţi, am primit în schimb numai răul şi ura şi lipsa de respect. Culmea abjecţiei, deşi m-au izolat complet şi m-au lăsat fără bani de pâine, au mai şi inventat că eu aş fi nebună, în ciuda faptului că nu am avut niciodată nici halucinaţii, nici delir şi absolut nicio altă tulburare, am citit totul despre aceste lucruri şi am avut suficientă inteligenţă pentru a mă judeca pe mine însămi şi chiar pe alţii. Am avut mereu şi un caracter perfect şi un suflet frumos. Am spus mereu adevărul, începând cu 1984, dar mama mea a spus încă de atunci că mă va distruge în chinuri şi oricum toată lumea o va crede pe ea şi va crede că eu sunt nebună. Deci încă o dată ideea sacrificiului, adică a unei crime monstruoase în care societatea este complice cu mama criminală, conform regulilor medicinii. Şi de ce? De ce ura faţă de omul bun? Nu ştiu, citiţi mai departe...Eu am trăit în chinuri inumane timp de 31 de ani, aşteptând să am copilul meu, fără nici cel mai mic păcat sau greşeală o viaţă întreagă, fără nicio urmă de nebunie. Ei mi-au spus chiar că credeau că mama mea este o mare vrăjitoare căreia chipurile sunt eu sacrificată, după care au inventat că proştii credeau că eu eram vrăjitoarea, deşi nu era absolut deloc logic. Eu am fost şi un om foarte răbdător, gândurile mele erau o infuzie de frumuseţe şi iubire, iubire adevărată faţă de oameni, care mi-a dat aripi până la stele. Apoi porcii au intrat în altarul şi biserica spiritului meu, au tâlhărit, au violat şi au scuipat, transformând totul în gunoi. Oamenii cred că eu am fost nebună şi m-au închis în spitalul de psihiatrie pentru simplul motiv că un profesor universitar m-a abuzat sexual, deşi eu nu am avut nici cel mai mic păcat. Dar el a avut imunitate fiind profesor universitar, în timp ce eu am implorat în genunchi din 1984 să am dreptul să fac o facultate ca om liber între oameni şi să am copil. Am explicat de ce consider că sunt un om de valoare şi merit aceste lucruri. Dar lumea l-a crezut pe el, deşi eu nu am minţit o viaţă întreagă, nici măcar o dată, iar psihiatrii m-au masacrat, spunând că ei fac acest lucru pentru a mă proteja de avansurile sexuale ale acelui monstru. Colegii şi profesorii mi-au spus că eu nu am dreptul să fac facultatea sau să profesez, din acelaşi motiv, adică pentru că el a poftit la carnea mea... Eu nu am avut absolut nicio dorinţă sexuală o viaţă întreagă. Numai după vârsta de 35 de ani am început să percep telepatic gândurile celorlalţi, care erau numai otravă, vugaritate şi ameninţări de moarte. Nu am auzit niciodată „voci”, au fost numai gânduri şi unii chiar mi-au spus peste mintea mea că e un lucru normal, dar că eu nu ştiam acest lucru până la 35 de ani, datorită marii mele purităţi sexuale. Acum câţiva ani mi-au spus că „tu eşti spiritul naţional al acestui popor” şi de aceea te-au distrus, parţial pentru că acesta e obiceiul lor, precum în faimoasele legende „Meşterul Manole” sau „Mioriţa”, care erau adesea citate de tatăl meu sau de alţii din jurul meu.. Ei spuneau că tocmai fiindcă am fost spiritul lor naţional m-au mâncat şi m-au torturat încontinuu exact după vârsta de 13 ani, respectiv trezirea mea ca om în vârsta tinereţii. Tata recita adesea în prezenţa mea "şi să schimb a ta coroană într-o ramură de spini", dar şi multe altele şi alţii la fel.

Un alt lucru foarte important este că am citit foarte mult, literatură, istorie, istoria artei, filozofie, fiind în contact cu valori culturale din trecut şi mi-am cultivat frumos intelectul. Am citit şi multă literatură românească şi am fost culegătoare de folclor în anii adolescenţei (am pierdut acele caiete). Trecând anii, am înţeles tot mai multe lucruri, inclusiv puterea muzicii asupra spiritului omenesc.

2) Modul în care am fost crescută şi legătura dintre intelectul şi trupul meu şi dimensiunea ancestrală a acestui popor şi altora. În primul rând, am avut o educaţie foarte bună, pas cu pas, poate mai mult decât vă puteţi imagina. În al doilea rând, am fost crescută în case mari, cu grădini şi curţi mari, deşi în totală sărăcie. Ceea ce era ciudat legat de aceste case este faptul că erau foarte rare printre celelalte case, fiind singurele izolate, separate complet de vecini, cu grădini în care nimeni din exterior nu mă putea vedea cum mă joc, ceea ce crea perfectă linişte în jurul meu şi un sentiment de deplină libertate. Ambele case, cea de lângă Bucureşti sau cea din centrul ţării, erau astfel. În al treilea rând, în ambele locuri erau obiecete vechi cu mare forţă şi valoare. Aici, lângă Bucureşti, aveam o tricicletă veche, jucării şi cărţi din perioada interbelică, cărţi scoase din circuit de regimul comunist. Am descoperit şi buchisit dintr-un Fibel vechi (nu ştiu al cui fusese) şi după ani şi ani am descoperit că vărul meu de la Sibiu, cu nouă ani mai mic decât mine, începe să înveţe la şcoală din acelaşi Fibel (nu s-a reeditat). De asemenea erau multe fotografii vechi, bijuterii vechi şi obiecte antice şi preţioase de porţelan, şi multe alte obiecte vechi din care mai am o parte, deşi multe au fost tâlhărite după moartea rudelor mele. Astfel eram în contact foarte strâns cu trecutul. Eram de mică foarte îndrăgostită de natură, având privilegiul să observ şi să înţeleg frumos fenomenele naturale. Printre multe alte lucruri, undeva într-o magazie veche, cineva pictase un Mickey Mouse aşa cum apăruse pe ecran prima oară la începutul secolului XX. Grădina era înconjurată de tufe mari de liliac şi mie îmi dădeau să citesc povestea contesei de Segur despre o prinţesă închisă de un spirit rău într-o pădure de liliac. Erau enorm de multe astfel de coincidenţe, dar naşii mei care mă creşteau (părinţii nu veneau în vizită nici când eram bolnavă), erau oameni foarte buni. Casa noastră de la ţară era exact în centrul geografic la României, aproape de Cârţa, zonă cu vechi tradiţii. Această casă, de asemenea săracă, era foarte diferită de celelalte case din sat, fiindcă avea multe comori vechi, costume populare, fotografii şi obiecte ceramice sau mobilier vechi şi frumos. Pe lângă războiul de ţesut din lemn erau multe obiecte vechi pentru procesarea lânii sau de altă folosinţă, ale căror nume parţial le cunoşteam, dar le-am uitat de-a lungul anilor de martiriu şi izolare, la fel cum am uitat numele arborilor din pădure pe care bunicu mi-i arăta când mergeam cu carul după uscături. În ultimii ani fratele mamei mele a avut grijă să distrugă o parte din dovezi şi comori, de pildă a luat pozele la care mă uitam, a luat unele obiecte, a distrus mobilier vechi şi deosebit... În sat, casa noastră era singura cu Isus răstignit la poartă, lucru care nu este obişnuit în acele locuri. Bunicul meu avea obiceiul să arunce vechituri, lucruri deosebite care nu mai pot fi întâlnite nici în muzee azi. După aceea l-au izolat mulţi ani până i-a venit timpul să moară. Bunicii mei erau ţărani foarte harnici în ciuda sărăciei, astfel încât gospodăria era înfloritoare în copilăria mea. Eu am fost de mică acolo în contact cu cântece şi tradiţii vechi pe care le preţuiam foarte mult, eram o adevărată păstrătoare. În ultimii mei ani de viaţă (destul de mulţi) nu am mai avut bani nici să ajung într-un parc în oraş, darmite acolo, în paradisul copilăriei mele. Am fost complet izolată, închisă în cameră şi torturată şi scuipată cu ură zilnic, în ciuda iertării pe care am oferit-o oamenilor. Nu am avut bani de hrană, darmite haine sau pantofi. Casa de lângă Bucureşti au vândut-o şi distrus-o.

3) Biserica şi morţii sau înmormântările. Este ceva asemănător cu obiectele vechi sau antice. Nu voi face referire al cultul morţilor de-a lungul istoriei omenirii. Nu voi explica nimic despre disecţiile cadavrelor în Facultatea de Medicină. Este desigur ceva important legat de aceste lucruri, asta este tot ce spun. Adaug că în ultimii ani rudele mele s-au stins din viaţă în zile semnificative, de Paşti, de Crăciun sau de Anul Nou. A fost foarte dureros pentru mine. În anul 2007, vreme de vreo două luni, unii au intrat peste mintea mea spunând încontinuu că se închină, se închină până la pământ, se înclină în faţa evidenţei, se cutremură şi pleacă...Apoi am fost monstruos torturată sexual (ceea ce voi numiţi halucinaţii sau fu...ut) şi unii spuneau că acei oameni care mă chinuiau erau armata ţării. Atunci cine erau cei care se închinau? Eu eram calmă, eram înţeleaptă şi eram un om bun, cum fusesem toată viaţa. Am răspuns cu dreptate nedreptăţii şi aveam mereu gânduri de bine pentru toţi. Bineînţeles nu am crezut în balivernele celor care spuneau peste mintea mea că "armata te-a distrus" sau că "tu Cristina ai fost un om drept într-o lume strâmbă" (acest lucru mă tem că e adevărat) sau că oamenii credeau că eu aş fi ţigancă, vulgară, rea, proastă, etc. Oamenii nu aveau ce să aibă cu mine. Mi se mai spunea că au legat viaţa mea de fenomene politice, deşi nu am avut nicio legătură cu politica şi nici familia mea, pentru că voiau să controleze proştii din ţara asta.

Rezistenţa mea psihologică a fost în zadar. Crezusem în bine o viaţă întreagă, asta e tot. Unii intrau peste mintea mea cu vorbe vulgare şi mă afuriseau că eu eram curvă şi rea iar alţii intrau cu ideea contrară că am fost un copil chinuit de maică-sa toată viaţa fără vină, ca şi cum voiau să toarne în mintea oamenilor minciună despre mine şi în mai mică măsură adevăr. În ultimii ani m-au îngrăşat indirect prin torturi enorme şi mi-au distrus intestinele şi organele interne. Măruntaiele naşului meu au fost îngropate în grădina mea, fiindcă aşa a spus cel care l-a îmbălsămat. Totuşi, omul acela care m-a crescut cu credinţă în bine şi dreptate, puţea înfiorător, fiindcă nu a putut fi îmbălsămat, după o suferinţă îndelungată.

Cu toate că tot ce am scris mai sus e adevărul, se pare că oamenii au creat legende referitor la caracteristicile mele spirituale, minciuni urâte, pline de venin şi ură. Adevărul este frumos, dar trist. Au inventat chiar că prin moartea mea ei speră să creeze o zonă liberă de fenomene seismice în România. Naşul meu, pe jumătate arhitect, îmi spunea cu amărăciune, când eu mă plângeam odată de necazuri, că eu nu ştiu prin câte a trecut el, de exemplu eu nu am avut un cutremur de ziua mea, cum avusese el, sau că nu a căzut o cărămidă pe Calea Victoriei pe lângă mine, cum i s-a întâmplat lui. În ultimii 10 ani am fost complet închisă şi înconjurată cu multă vulgaritate pe străzi şi în faţa blocului şi ducând lipsa banilor pentru nevoi bazale. Prin tortură mi-au şters din amintire comorile de cultură acumulate prin muncă asiduă de-a lungul vieţii. Dar amintirile din copilărie până azi nu le-au putut şterge. M-au masacrat, nu am fost niciodată nebună sau rea, nici măcar un strop. (Chiar acum ei spun că „aia e o adevărată doamnă pe lângă asta”. Nu ştiu la cine se referă, dar nu au dreptate, doar scuipă încontinuu peste mintea mea). Ce s-a ales de marea mea dragoste pentru omenire, de toate gândurile mele bune aruncate în vânt? Efectiv mi-au furat viaţa 44 de ani, fiincă de când sunt tânără cu conştiinţă proprie, din 1984, nu m-au mai lăsat să exist deloc. Au încercat să mă facă să cred că Bucureştiul este o cloacă de draci, teorie care nu e validă, fiindcă lucruri rele se întâmplă şi în alte părţi, din câte am putut vedea şi eu. În ultimii ani am fost obligată de foame să cerşesc la colţul străzii de câteva ori, după tot ce mi-au făcut...

Acum vă întreb pe dvs: puteţi nega existenţa Sfintei Treimi, dacă aţi fost atenţi la ce am scris mai sus? Chiar acum cineva mă scuipă:”Dă-o dracu!” Până când, Doamne?

Mi-au mai spus în trecut că m-au crucificat de multe ori, dar poporul acesta de idioţi nu a vrut să înţeleagă. Eu nu cred acest lucru şi nu ştiu ce înseamnă crucificare pentru ei. Ceea ce pot spune e că de câteva ori am suferit oribil, până când mâinile mi-erau reci şi galbene şi că am avut unele simptome ca şi cum îmi pierdeam viaţa, după care îmi reveneam foarte greu, ieşeam pe stradă şi în astfel de ocazii erau oameni puţini pe străzi, care mă evitau. De asemenea pot spune că mi-a fost tare rău când m-am întors de la biserică în noaptea de Înviere din 2006. Parcă muream, dar mama era cu mine şi tot primea mesaje de Paşti pe telefonul mobil (Cu mine nimeni nu a vorbit o viaţă întreagă, nici nu mi-a trimis mesaje, deşi am fost un om perfect bun şi normal şi pentru mine era o sărbătoare să fiu împreună cu alţii, să scriu sau să primesc o scrisoare. Am mai primit înainte de prima mea mea internare psihiatrică din 1992, le am şi acum, după care toţi m-au păsărit, nu ştiu de ce, fiindcă eu nu m-am schimbat. Probabil este vorba de condescendenţa şi respingerea habituale în lumea celor sus-puşi faţă de oamenii din clasa de jos cum sunt eu. Am primit direct în faţă, nu telepatic, multe ameninţări gen "să te ia moartea" când eram tânără. În ultimii 10 ani verific zilnic cutia poştală şi nu e nimic pentru sufletul meu). La Paştele din 2006 unul dintre mesajele mamei m-a îngrozit, fiindcă era din partea unui prieten evreu şi scria „fie ca lumina peste mormântul lui Cristos să vă aducă pace”: Vă daţi seama – lumina peste mormânt - când era Învierea şi eu simţeam că mor. că leşin...iar mama a spus „ce drăguţ!”

Alţii mi-au spus că adevărul despre mine nu se poate, fiindcă ar crea un val prea mare de antisemitism. Şi de aceea ei consideră că eu trebuie să mor pentru păcatele celorlalţi. Nu am avut nicio legătură cu evreii, deşi numai după 1984 tata avea câţiva prieteni evrei. Înainte de 84 naşul meu avea şi el prieteni evrei, păreau oameni buni şi el vorbea frumos despre ei şi chiar i-a vizitat după 89 în Germania. Se pare însă că până şi azi funcţionează ideea veche „e precis o conspiraţie evreiască dedesubt”. În ultimii ani unii mi-au repetat idei de genul „dar evreii sunt întotdeauna deasupra fiindcă sunt cei mai deştepţi”: În mod direct, nu în mintea mea. Acum câţiva ani, poate vă amintiţi, actorul Florin Piersic a încercat să recreeze anumite idei legate de evrei la televizor. Când eram copil erau multe bancuri legate de evrei pe care le ştiam şi eu, circulau peste tot.

Şi ultimul lucru pe care vreau să îl spun legat de evrei: în 1987 mama mi-a adus o enciclopedie franceză Quid unde am găsit întâmplător că evreii erau persecutaţi de creştini fiinndcă ei sacrificau proprii lor copii sau copii creştini adoptaţi, pentru a reitera suferinţele lui Cristos. Mai am încă acea carte. În 2007 au intrat peste mintea mea nişte creaturi oribile (nu ştiu dacă erau evrei) care mi se adresau în engleză cu „my child” şi spuneau că ei sunt evrei şi că o lume fără Dumnezeu nu e posibilă, în ciuda eforturilor unora, dar că Dumnezeul nostru, Dumnezeul creştin, nu va domni niciodată fiindcă. de exemplu, eu, deşi nu am păcate, am avut diverse greşeli care au dus la lipsa de respect şi prejudecăţile oamenilor legate de mine. Spuneau că eu am fost Mielul lui Dumnezeu şi oamenii şi-au pierdut treptat încrederea în mine şi că întotdeauna se întâmplă aşa. Dar eu spun adevărul: nu aveau dreptate legat de greşelile mele, eu nu am avut nici greşeli, dar au existat mistificări şi înscenări în viaţa mea. Acel om mi-a mai spus că profesorul care m-a distrus a fost corupt de ei, fiindcă i-au oferit o viaţă de putere şi plăceri în schimbul distrugerii vieţii mele. Ca şi cum el era un fel de Golem pentru ei. Nu ştiu dacă e vreun strop de adevăr în acele afirmaţii.

Şi pentru a adăuga o coda: chiar acum ei spun :”Cum? Guvernul minte, biserica minte, etc.?” Nu am avut nicio legătură cu guvernul sau biserica. Dar ei mi-au spus că am fost doar folosită de toţi pentru ca ei să aibă „putere” asupra nebunilor şi proştilor. Gândiţi-vă puţin: pare logic, fiindcă puterea nu se poate da nimănui, se poate doar lua. Prin furturi şi crime şi minciună oamenii răi (sau puternici, dacă vreţi) au avut dominaţie de-a lungul veacurilor, lovind în cei fără apărare. Aşa a fost de la organizarea primitivă a omenirii, aşa este şi în lumea animalelor, dar mai puţin crud ca la oameni. Iar preoţii mereu au sacrificat şi ei oameni şi fecioare nevinovate. Şi toate cărţile bune şi inteligente spun acelaşi lucru. Eu nu ştiu ce este în mintea lor, dar probabil că sunt nişte minciuni, fiindcă...privesc în jurul meu: gol şi singurătate o viaţă întreagă deşi nu am greşit nimic, martiriu, lucruri bune în zadar, teancuri de cărţi şi muzică clasică în zadar, durere în abdomen, etc. Şi privesc în oglindă şi văd riduri de tristeţe adâncite în jurul gurii, exact cum scrie în cărţi. Şi privesc pe blogul meu de poezii şi văd că nimeni nu le-a apreciat şi aproape că nu sunt comentarii în afară de cele de la o prietenă (prin corespondenţă) din Iaşi care a devenit autoare de haiku şi ea şi a fost în vizită în Israel (apropo de evrei). Şi privesc în ochii mamei mele şi văd acea privire de mamă aşa zis dominantă şi hiperprotectivă în aparenţă, aşa cum în teoriile vechi era scris despre mame de schizofreni (ea se preface, restul sunt invenţii psihiatrice). Şi privesc cerul deasupra Bucureştiului şi văd că stelele au putere slabă şi sunt rare iar pescăruşii (care au apărut numai după 89) sunt tot mai vorace. Şi televizorul vecinei de dedesubt latră de dimineaţa până noaptea târziu. E surdă numai de vreo trei ani, înainte erau altele, bormaşini, etc. Şi pe stradă oamenii plimbă zeci de cărucioare cu copii (cam ciudat pentru plimbările mele scurte) şi în ochii lor e răul, răul efectiv.

Odată ascultam muzică românească populară şi chiar atunci m-au violat monstruos de la distanţă (ceea ce ei numesc fu.... dar eu nu ştiam) şi chiar atunci cineva a intrat pe mintea mea spunând „ţară de că..at. Ţară de fu..cioşi”. Apoi mi-au spus că şi restul lumii m-a f.. şi că credeau, culmea, răul despre mine (?), dar când ţara asta m-a f..., totul s-a terminat pentru mine. Nu au dreptate, fiindcă pentru mine totul se terminase încă din 1984, de când închisoarea era deplină. Şi niciodată nu am pierdut ceva, cum spun ei, fiindcă niciodată nu am avut ceva şi am fost doar torturată în carceră viaţa toată. Deci mi s-a furat cu sila tot. Ei mai spun că în lupta dintre diavol şi înger întotdeauna învinge diavolul şi de aceea eu nu am avugt nicio şansă. Îmi amintesc din nou jocurile din copilărie, când jucam v-aţi ascunselea cu alţii şi se număra „din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic”. Totul era pacific atunci, rar ieşea vreun rechin, cel puţin în viaţa mea. Şi apoi strigau „şi urma scapă turma”, ceea ce îmi aminteşte cu durere că toţi se acoperă unii pe alţii prin minciună şi mereu intră peste mintea mea cu ideea că vor să „muşamalizeze totul”. Copiii din ziua de azi în faţa blocului meu urlă vulgarităţi greţoase şi îmi amintesc că pe vremea mea nu era aşa, cel puţin nu în faţa mea...eu până la 18 ani nici nu cunoşteam defel cuvintele atât de des folosite pe străzi azi, aşa m-au crescut.

Şi îmi amintesc totul de când eram copil...Niciodată nu mi-am putut imagina că oamenii cred răul despre mine. Îmi amintesc cum colegii mei de liceu erau păcătoşi şi răi şi aveau „întruniri” în care îşi băteau joc de profesori sau de copiii cuminţi cum eram eu. Nu am putut fi ca ei. În facultate m-au respins din acelaşi motiv, cu pretextul diagnosticului psihiatric. Familia m-a respins fiindcă m-am opus tratamentului inuman pe care îl aplicau rudelor bătrâne şi bolnave fiindcă voiau să scape mai repede de ei şi ziceau că eu sunt nebună. Mă chemau să am grijă de bătrâni şi, când începeau să îşi revină, îmi spuneau pe şleau că eu le stric "rânduiala" şi că sunt nebună şi mă alungau ţipând şi cu certuri. Un coleg de liceu mi-a spus demult că eu şi colega mea de bancă vom fi sacrificate psihiatric, fiindcă aşa s-a hotărât de cînd ne-am născut de către oamenii puternici în societate. Şi aşa a fost, ne-au închis pe amândouă. După ani, când aşteptam în staţia de troleibuz în 2007, o femeie din mulţime a început să strige arătându-mă cu degetul „Uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă cum arată!”. Eram suplă pe vremea aceea. Dar nu am înţeles ce avea cu mine. Altcineva a spus „aia s-a dezbrăcat pe stradă”. Niciodată nu crezusem că oamenii pot inventa minciuni pentru a îi distruge pe cei buni şi lipsiţi de apărare. Eu cred că la fel de vinovaţi sunt cei care cred în rău. Alţii mi-au urlat pe stradă în ultimul timp „grăsime afumată!”. Alţii intră mereu peste mine cu idei absurde că „a avut greşelile ei în tinereţe, de ce nu înţeleg ei că s-a schimbat?” Nu am avut nicio greşeală şi m-au chinuit monstruos 31 de ani. Alţii spun că trebuiau să spună că i-au iertat păcatele. Dar nu am avut niciun păcat. Atunci de ce? Nu îmi vine să cred că ei credeau că eu aş fi păcătoasă. Alţii îmi strigau tare pe stradă, când treceam pe lângă ei: "du-te la muncă jigodie!". Cum niciodată nu am fost jigodie şi chiar la muncă mă duceam, nici nu m-am gândit că se gândeau la mine, dar vorbele lor îmi rămâneau în memorie şi se înmulţeau. Dacă întâmplător eram într-un taxi (când a trebuit să merg odată la gară) îmi puneau vreun nenorocit de radio fm (fabrici de spălat creiere) la care se vorbea despre căţele Molda, moldoveni mioritici şi mai ales căţelirea căţelei scăpate din lesă, cu mult umor grotesc şi răutăcios. Eu a trebuit să renunţ şi la radio şi la televizor din lipsă de bani. Priviţi pe stradă: e plin de bani, de maşini una după alta, râuri de benzină, haine şi telefoane scumpe şi multe bancnote şi cărţi de credit, chiar şi în supermarket...Iar eu cerşesc şi sunt săracă din copilărie. Femeile mai sărace care merg la biserică nu mă salută (unele vecine) fiindcă, deşi nu au bani mulţi, s-au înrăit şi nu îi înţeleg pe cei care nu au deloc, pe oamenii cu suflet bun şi curat cum am fost eu...Alte credincioase cu cruce la gât citesc ziare de scandal şi bârfe sexuale...Pe vremuri era moda icoanelor şi rozariilor atârnate de parbrizul maşinii. Într-o zi am dat peste o slujbă la biserică pentru şoferi şi maşinile lor nou-nouţe...Atunci cum au putut inventa că eu am fost rea sau păcătoasă?!

Acum ei spun ceva asemănător cu sloganul „fetele bune ajung în rai, fetele rele ajung unde vor”. Cineva spune că fiindcă am fost aşa virtuoasă şi bună, sunt exact genul de femeie pe care îl detestă. Ştiţi ce faceţi? Torturând şi omorând oamenii curaţi şi nevinovaţi, cum am fost, eu lăsaţi cicatrici pe faţa pământului, scuipaţi obrazul lui Dumnezeu, un Dumnezeu înţeles într-o formă mai ideală, hegeliană dacă vreţi. În plus ei spun că eu ştiam prea mult pentru vârsta şi condiţia mea socială modestă. Nu au dreptate, abia după 30 de ani am început să înţeleg lumea în care trăiesc (mai ales după ce am citit cărţi de istoria artei, nu râdeţi) şi abia după 34 de ani lucrurile au început să fie mai clare. Dar am fost o persoană inteligentă şi repet, cred că meritam viaţa şi drepturi depline, nu moartea. Nu am avut nici măcar un strop de nebunie. Înainte de 30 de ani era dulcea pasăre a tinereţii sau splendoare în iarbă, dacă vă amintiţi acele filme.

Această povestire adevărată despre viaţa mea nu este o poveste poliţistă sau un roman misterios ca „Numele trandafirului”. E adevărat că unii pot trage concluzia că evreii m-au sacrificat acelui profesor, dar nu e concluzia logică. Eu am prezentat faptele absolut clar, fără nicio exagerare sau eroare de interpretare. Mai adaug un fapt: înainte să mă închidă în 1992 în spitalul de psihiatrie, naşul meu s-a dus în vizită la acel profesor care mă abuzase, să stea de vorbă cu el (aşa mi-a spus). Mi-a spus că nu înţelege cum m-am putut îndrăgosti (eu de fapt nu am avut nicio greşeală) de un om atât de slab şi nu mai ştiu cum. Nu ştiu ce au discutat. Apoi m-au închis în spitalul de psihiatrie. Am aflat abia în 2006 că acel bărbat căruia a trebuit să îi sacrific întrega viaţă şi care îmi făcuse multe promisiuni, era căsătorit, de fapt recăsătorit. Deci m-a omorât pentru alta, aşa ca la carte...

Mai adaug că o parte din lanţurile închisorii mele au fost legate de însemne şi simboluri culturale numeroase, ceea ce ise leagă de aspecte spirituale. De pildă poetul Coşbuc. Când eram copil, mă puneau să repet mereu poemul Teotolinda al lui Coşbuc, care nici nu era cunoscut pe vremea aceea şi bunica îmi sugera că soarta mea va fi la fel de tragică, la fel cum îmi spunea că eu semăn cu Maria Stuart şi voi suferi la fel ca ea. Eu nu credeam deloc. Apoi am dat examen la intrarea în liceu din poezia lui Coşbuc, m-au mutat cu părinţii într-un bloc vecin cu liceul Coşbuc, bărbatul care m-a distrus spunea că e din satul Coşbuc şi mă va duce şi pe mine acolo, etc. Totul - curat adevărat - dar desigur nu m-a dus. M-a dus tata în vara lui 89 fiindcă lucra ca inginer acolo. M-a dus cu forţa acolo şi m-a bătut chiar la Sîngeorz Băi. Avea oricum obiceiul să mă bată violent şi des după ce am ajuns la vârsta adultă. Înainte mă bătea mama, tot fără niciun motiv. Tata chiar a plantat meri aduşi de el de la Bistriţa în grădina pe care am pierdut-o şi unde speram eu să refac totul frumos la vârsta maturităţii. Este adevărat că tata mi-a cerut acordul când a vândut casa înainte să moară, şi eu am acceptat, fiindcă oricum aveam multe probleme. Înainte să moară tata ştia că va muri, mi-a cerut iertare şi, cu două zile înainte să moară, m-a sunat să îmi spună că trebuie să îmi caut casă să mă mut de unde stăteam cu chirie. Eu nu am înţeles ce vrea, nu credeam că va muri. Apoi toată moştenirea mea s-a prăpădit în urma căderii pieţei imobiliare şi rapacităţii unor oameni răi. Am rămas complet fără bani. Nu mă pot muta cu mama, mai bine mor. Cu o zi înainte să moară, tata a spart bufonul de la curte, unul din preţioasele obiecte antice de porţelan de la bunica. Eu nu am vrut să îl repar, a ajuns la tobogan. Împotriva voinţei mele (moştenitoare legală directă), şi în ciuda împotrivirii preotului parohiei (fiindcă nu era legal), mama a făcut un contract cu un avocat că îi dă locul meu de veci, unde voiam să fiu îngropată în viitor, şi că rămâne să mă îngroape tot peste naşu şi tata, deşi locul meu nu e acolo. Am iubit nu doar adevărul şi dreptatea, dar şi viaţa.

Din 2007 am fost chinuită zi de zi şi noapte de noapte. Nu ştiu cărui diavol s-au închinat toţi atunci şi de ce nu vrea nimeni să creadă în Dumnezeu şi în ce e bun şi drept. Am aşteptat 44 de ani. Am suferit 31. Mi se răspunde mereu că oamenii de rând sunt nebuni şi proşti şi că nu îi interesează decât sexul şi banii.

Cât despre problemele mele de sănătate din ultimii ani (în 2007 eram fericire absolută, supleţe, iertare faţă de oameni, nefumătoare şi sănătate bună) cred că vă puteţi imagina că sunt grave, că medicii nu mă tratează şi că nu sunt ipohondră: picioare umflate, uneori rău de tot, calde şi roşii, înţepături la inimă cu dureri de ore în şir, scaune cu sânge sau creionate, obezitate androidă, greţuri, dureri de cap, paloare, scurgeri albastre la încheieturi şi dureri puternice în vene sau ganglioni inghinal, transpiraţie albastră de parcă m-au otrăvit, prurit generalizat, urina concentrată şi insuficientă, dureri în abdomen, sete sau foame înfiorătoare, crampe musculare groaznice, arsuri în stomac, colici plus scaun moale sau neformat, etc. Izolarea totală şi înfometarea omoară şi cel mai bun om din lume. Alcool nu am consumat niciodată, nici droguri, în afară de cele psihiatrice date cu sila. Am pierdut gamba stângă în urma tentativei de sinucidere din 31 decembrie 1998, când a fost un suicid altruist, fiindcă mi-era teamă că voi înnebuni şi voi deveni un robot care distruge oamenii buni, aşa cum mi-au făcut ceilalţi mie. Mă durea capul monstruos şi tata a refuzat să mă ducă la spital, spunând că numai Bălăceanca e pentru aşa ceva. Am trecut printr-o experienţă dureroasă, când mi-am privit corpul pe masa de operaţie, aşa cum se relatează în cărţi despre revenirea din moarte clinică şi cum eu nu credeam desigur că există. Poate a fost un vis. Dar chiar cu un picior lipsă puteam munci orice şi puteam face curăţenie deplină în casă. În ultimii ani m-au fu... atât de rău încât acum fac mult pipi pe mine dacă strănut sau tuşesc. Din câte ţin minte nu era după ce am sărit pe fereastră. E neplăcut, miros urât, asta e, nu am bani de operaţie.

Un mic post scriptum, care merge în acest context, tot fapte adevărate. Culmea ironiei sorţii e că eu locuiesc chiar la intersecţia unde am primit una din loviturile grele din viaţa mea. În iulie 1989, după ce părinţii m-au bătut o noapte întreagă fiindcă nu m-am dus la examenul de admitere la facultate din cauza acelui profesor, tata m-a dus la bunica, la casa de lângă Bucureşti. La această intersecţie tata a parcat maşina spunând că se duce să îşi cumpere ţigări. Atunci am fost martora unui duel de priviri între el şi acel profesor, care în mod miraculos apăruse pe stradă în faţa tatei şi îl privea urât de tot. Tata însă nu părea să îl cunoască. Acel profesor a mai apărut în calea mea întîmplător pe stradă, după ce m-a întrebat la meditaţii unde locuiesc. Ştiu, nu credeţi, spuneţi că sunt nebună fiindcă el e superior şi eu un om din clasa de jos, dar e adevărul. Colega mea de bancă, cea care a ajuns ulterior "schizofrenă" sau aşa ceva şi ea, mi-a spus odată că l-a văzut şi ea pe el la aceeaşi intersecţie -făcusem meditaţii împreună - deşi eu nu îi povestisem deloc ei faptul că el apărea în calea mea, lucru care m-a rănit şi mai mult.

Un alt aspect interesant şi poate incredibil pentru dvs. este că am descoperit odată ceva foarte ciudat. Privind din întâmplare decoraţiunile interioare la modă (pentru ferestre, parchet, pereţi sau mobilă mai nouă, pentru diverşi parveniţi) am observat şocată că unele erau exact cum visasem eu în tinereţe prin anii 1989-1990, fără să le fi văzut altundeva sau în vreun catalog de oferte promoţionale. Sigur, veţi spune, este nebună fiindcă nebunii au ideea fixă că li se fură ideile sau gândurile. Dar dacă aţi crede? Dacă aţi privi în afara cutiei negre a scamatorului? Jaluzelele verticale precis le visam în 1989 dar şi alte fleacuri. Lucrul acesta mi s-a mai întâmplat şi legat de altceva, dar nu mai ţin minte ce. Culmea ironiei sorţii din nou: să-ţi vezi visele împlinite dar numai pentru brutele şi stăpânii care te distrug în închisoare, în timp ce tu nu ai bani nici de hrană, darmite de mobilă sau de tratamente în clinici private...). Primesc în permanenţă acuzaţii nefondate, cum ar fi că eu mă cred buricul pământului - nu a fost niciodată adevărat, gândiţi-vă cum am crescut (sărăcie, muncă fizică şi disciplină, obligaţia de a avea grijă de copii sau de ajuta la teme colegii, etc.)! Sau că mi-am băgat nasul unde nu îmi fierbea oala. Nici asta nu e adevărat, absolut deloc. Chiar am fost tipul omului educat să nu aibă curiozitate defel şi tot ce am înţeles despre viaţă s-a petrecut de la sine, în mod firesc. S-a băgat unul peste mine care mă crede aşa idioată încât spune că mie nu îmi trebuie clinici private (de parcă asta vreau eu, când nu am nici haine), ci spital de psihiatrie, deşi nu am avut nici cea mai mică minciună sau greşeală din copilărie. Ei toţi (cei care intră peste mintea mea) spun că trebuie să păcălească proştii că eu sunt nebună, deci să mă forţeze la sinucidere şi fără copil, şi fără drepturi toată viaţa, ca să controleze ei proştii. Mi-au spus că mă vor omorî şi că nu vor recunoaşte niciodată adevărul...

Adevărul e că "bogatul nu crede celui sărac" şi că sărăcia şi boala fac casă bună, cum spun atâtea proverbe româneşti. Nu doar bolile trupeşti, dar şi cele psihiatrice lovesc cu precădere în oamenii săraci. Organizaţia Mondială a Sănătăţii pune sărăcia printre primele (dacă nu prima) cauze ale sinuciderii. Dar orice suicid e o crimă, uneori monstruoasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu